Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Descendent al unei familii înstărite din regiunea Champagne-Ardenne, familie ce-și trăgea sevele din veniturile unei fabrici de pânzeturi, Hippolyte Adolphe Taine a beneficiat de o educație aleasă, urmând studiile liceului Condorcet din Paris, apoi cursurile la fel de cunoscutei École Normale Supérieure. „I se refuză doctoratul în filosofie la Sorbona, cu o teză despre senzații, din cauza ideilor deterministe, incompatibile cu doctrina oficială. Alege atunci un subiect literar pentru teza sa de doctorat, care va apărea în 1853, Essai sur les fables de La Fontaine (Eseu despre fabulele lui La Fontaine; ediția definitivă: La Fontaine et ses Fables, 1860). Publică apoi un eseu despre Titus Livius (1856) și o lucrare despre filosofii francezi din secolul al XIX-lea (1857) și se consacră profesării criticii literare. Articolele sale vor fi reunite în volumele Essais de critique et d’histoire (Eseuri de critică și de istorie, 1858), Nouveaux Essais (Noi eseuri, 1865) și Derniers Essais (Ultimele eseuri, 1894)”, menționa cercetătorul Savin Bratu în lucrarea Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012).
„Istoria literaturii engleze” - scrisă într-un concediu
După o carieră inițial ratată în pedagogie (a fost profesor la Nevers, Poitiers și, retrogradat, la Besançon), Taine se dedică scrisului, mai ales după ce dă lovitura cu „Histoire de la littérature anglaise” („Istoria literaturii engleze”, 1863 - scrisă într-un concediu fără plată!). Succesul venit în urma acestui studiu de anvergură îi asigură catedra de estetică la École des Beaux-Arts, unde abordează estetica și istoria artei publicând lucrarea Philosophie de l’art (Filosofia artei, 1865). În ajunul războiului din 1870, finalizează un tratat despre cunoaștere, De l’intelligence (Despre inteligență), la care meditase timp de douăzeci de ani. „Înfrângerea Franței și Comuna din Paris îl fac să întreprindă o operă de istoric, publicând cu regularitate volume din lucrarea Les Origines de la France contemporaine (Originile Franței contemporane, 1876-1891). În 1878, este ales membru al Academiei Franceze. Opera sa, marcată inițial de dialectica hegeliană (Essai sur les Fables de La Fontaine), se desfășoară ca o reacție față de idealismul eclectic și se înscrie în mișcarea pozitivistă”, mai remarca biograful Savin Bratu.
Maestrul, dat la o parte
În completare: „Taine încearcă edificarea unei metodologii sistematice și raționale, evoluând spre o concepție materialistă și sociologică a determinismului. Influența sa este decisivă asupra criticii științifice din secolul al XIX-lea și constituie o experiență fundamentală pentru critica sociologică de mai târziu, inclusiv pentru începuturile criticii marxiste. Nici limitele sale teoretice și istorice, nici desuetudinea multora dintre paginile sale, nici frecventele atacuri ale criticii moderne nu pot micșora locul ocupat de Eseurile lui Taine, de Histoire de la littérature anglaise sau de Philosophie de l’art în istoria esteticii și a criticii literare europene. Poate că nici unul dintre marii maeștri ai gândirii secolului al XIX-lea nu a fost atât de nedreptățit. De fapt, tocmai ambiția de a constitui un mare sistem cu putere de lege generală asupra faptelor particulare, această ambiție pentru care a fost glorificat de generația discipolilor săi, l-a transformat în victimă a ulterioarei reacții antipozitiviste”.
Ziaristul Sainte-Beuve și universitarul Taine
Ce viza acest sistem, ce implica? „Liniile directoare ale sistemului său sunt atât de cunoscute, încât adeseori Taine nu mai e citit direct, ci combătut în ansamblu, pe baza câtorva propoziții incriminate, cu ignorarea textelor înseși, care cuprind nuanțări și implicații complexe. Essais de critique et d’histoire, apărute în câteva serii, între 1858 și 1894, oferă discuției, deloc clasabile, prefețe teoretice și metodologice. La prima ediție, din 1858, Taine se delimitează de idolul său Sainte-Beuve pentru a-l califica pe acesta drept genial și inimitabil și a-și asuma cu luciditate sarcina posibilă a unei metodologii ce se poate învăța și aplica. În ultimă instanță, Taine admiră geniul critic și luptă modest pentru formarea sistematică a unui profesionist al criticii științifice. Opoziția ar fi aceea a criticii universitare față de critica ziaristică, dacă n-am uita că ziaristul Sainte-Beuve, prin definiție sensibil la literatura contemporană, a rămas, în fond, închis pentru cele mai multe valori contemporane lui și că universitarul Taine, prin definiție legat de trecut, a fost printre primii valorificatori ai lui Stendhal și ai lui Balzac”.
Imaginație (artă) și inteligență (analiză)
Tot aici: „În concepția lui Taine, metoda lui Sainte-Beuve, picturală, ține de el însuși, constituind o descriere artistică; e necesar însă ca obiectul care a fost vizat de pictor să înceapă a fi vizat de filosofie: după artă să vină analiza. Orice critică a secolului XX, oricât ar contesta metodologia lui Taine, nu-i poate combate această propoziție fundamentală pentru întemeierea criticii moderne. Arta - arată Taine - e produsă de imaginație, analiza, de către inteligență, iar aceasta are dreptul de a descompune ceea ce ochii au contemplat și inima a simțit. Confuzia metodologică începe abia din momentul în care, pledând pentru o critică analitică în sens explicativ, Taine pune mai întâi pe același plan explicarea cauzelor interne ale operei cu a celor externe, de ordin genetic, pentru a se fixa, apoi, numai la cele din urmă. El trece de la operă la ceea ce o precedă în realitate și, mai ales, la ceea ce constituie nu concretețea acestei realități, ci abstracția legilor ei conducătoare. În acest fel, o viziune justificată asupra unității structurale a operei și a relației sale cu structura realității se transformă într-o veșnică sacrificare a individualității artistice și a concretului social-istoric”.
Ochiul interior
Mai mult: „Analistul, în temeiul ochiului interior, care descâlcește și definește instantaneu diversitățile, constată că formulele descoperite succesiv depind unele de altele și că alcătuiesc un sistem asemenea unui corp organizat, adică exact ceea ce numim o structură. Însă, pentru Taine, ca și pentru psihanaliști, aceasta nu e structura operei înseși, ci a psihicului autorului ei, iar acest psihic, evident, e conceput în limitele cunoașterii secolului al XIX-lea, așa cum îl va studia, influențat de Taine însuși, școala lui Ribot, primul teoretician francez al psihologiei experimentale. Histoire de la littérature anglaise accentua, împotriva perspectivelor deschise unei analize stilistice, metodologia studierii literaturii ca sumă de documente ale psihismului uman determinabil în timp și spațiu. Literatura apare aici indistinctă de filosofie și chiar de societatea însăși, ea exprimând starea morală care o produce. Istoricul Taine se întreabă care sunt condițiile de rasă, moment și mediu care, la rândul lor, au produs acea stare. Dar, în același timp, condițiile determinante au a ține seama - și astfel Taine recâștigă conștiința specificității artistice - de faptul că domeniul literaturii, ca și orice alt domeniu, își are propria istorie morală și propria structură”.
Literatura, cartea psihologică a unui popor
Aproape de concluzie: „La urma urmelor, ceea ce își propune Taine e mult mai modest, un proiect pe care îl vor urma numeroși adepți: a scrie istoria unei literaturi pentru a căuta în ea psihologia unui popor. Și în această privință, școlile secolului XX îl vor depăși, în sensul stilisticii de care Taine s-a apropiat totdeauna, dar niciodată suficient. Dincolo de metodologia sa, pe cât de discutabilă, pe atât de sugestivă, Taine rămâne legat de încercarea de a asimila istoria literară cercetărilor inaugurate de darwinism. Asimilare împotriva căreia s-au ridicat toate spiritele umaniste, dar în urma căreia, datorită lui Taine, nimeni nu a mai putut ignora caracterul determinat al literaturii. Taine a precizat și sistematizat concepțiile mai vechi în această perspectivă: rasa este spiritul național de care vorbise doamna de Staël și care era cunoscut în germanul Volksgeist; mediul este însă atât tradiționalul Zeitgeist, spiritul epocii, cât și ambianța spațială: determinat istorico-geografic”.
Citește pe Antena3.ro
Fără prejudecăți
Printre ultimele mențiuni: „Limitat în înțelegerea mediului și a momentului, Taine va fi amendat de sociologia marxistă; limitat în înțelegerea teoretică a valorii estetice, va fi negat de analiștii moderni. Ascensiunea proustianismului va arunca în uitare disprețuitoare și eseul De l’intelligence, opus spiritualismului și întemeiat pe experiența alieniștilor și a psihologiei experimentale. În fine, puțini reiau azi ampla lucrare intitulată Les Origines de la France contemporaine, în șase volume, încheiată cu însemnări despre regimul modern în care principiul egalității nu e mai respectat decât în cele precedente, dar în care goana după plăceri a aristocrației a fost înlocuită de goana după bogăție a noilor clase dominante; lucrare și ea discutabilă, dar tulburătoare ca mărturie a unui spirit neliniștit de evoluția unei societăți pe care a urmărit-o din zorii Revoluției până în decadența celei de-a Treia Republici. Taine e un mare și inegal autor care se cere recitit și redescoperit fără prejudecăți”.
Taine, în România
Opera lui Hippolyte Taine a fost tălmăcită în România încă de la începutul secolului XX: Filosofia artei (trad. Mihail Sadoveanu), București, 1910; Pagini de critică (trad. Silvian Iosifescu), București, 1965; Pictura Renașterii în Italia și alte scrieri despre artă (trad. și prefață Tudor Țopa), București, 1968; Filosofia artei (trad. și prefață Tudor Țopa, introducere Silvian Iosifescu), București, 1973; Viața și opiniile lui Frédéric Thomas Graindorge (trad., prefață și note Angela Cismaș), București, 1976; Studii literare (trad. Any și Virgil Florea, prefață Irina Mavrodin), București, 1983; Călătorie în Italia (trad. și prefață S. Bercescu), București, 1983.
197 de ani s-au împlinit în 21 aprilie 2025 de la nașterea filosofului Hippolyte Taine
1878 este anul în care Hippolyte Taine a fost ales membru al Academiei Franceze.
„Am studiat mulți filosofi și multe pisici. Înțelepciunea pisicilor este infinit superioară”,
Hippolyte Taine, filosof
„Nimeni nu-ți este dator cu nimic, nici societatea, nici natura. Dacă le ceri fericirea, ești un prost, iar dacă te crezi nedreptățit pentru asta, ești încă și mai prost”,
Hippolyte Taine
„Lui Taine i se refuză doctoratul în filosofie la Sorbona, cu o teză despre senzații, din cauza ideilor deterministe, incompatibile cu doctrina oficială”,
Savin Bratu, cercetător
