Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Bitang vicios, fudul și fanfaron, adept al scurtăturilor în viață, talentat la scris precum tătâne-su, Mateiu Caragiale a colorat viu scena culturii noastre vreme de 50 de ani. O jumătate de secol pe care fiul ăl mare al celui mai valoros dramaturg român n-a risipit-o decât pe jumătate. Dar să desfacem baierele unui tablou retușat de criticul și istoricul literar Paul Cernat: „Combinație de ură de sine (anti)balcanică, de complex al bastardului și fantasme aristocratice compensatorii, acest straniu reacționar antimodern, loser mistificator și escroc ratat, ahtiat după «ponturi», decorații și sinecuri diplomatice de care, altfel, n-a prea avut parte, și-a răzbunat frustrările prin artă, răscumpărând «neantul valah» și decăderea lumii de la Porțile Orientului”.
Mireasa din cercul germanofil
Incitantă schiță, nu? S-o dezvoltăm! „Dincolo de poza dandy, recunoști în scrisul său clasicitatea cinică a lui nenea Iancu, tatăl plebeu pe care l-a detestat, dar cu care seamănă inclusiv în pasiunea pentru arta cuvântului și în admirația pentru Edgar Poe. Descendentul plăcintarilor din Stambul și al femeii din Mahalaua Grant (n.r. - Maria Constantinescu), maniac al genealogiilor și expert în heraldică, pe care a deprins-o de la un detractor al lui Mihai Eminescu, Mateiu Caragiale a știut că aristocrația nu se moștenește, ci se cucerește fără scrupul. Drept urmare, tânărul umilit de aristocratele bătrâne sau tinere pe care le curta, a devenit boier și moșier prin căsătoria la 38 de ani cu Marica Sion (mai vârstnică decât el cu 25) pe care-o cunoscuse după Primul Război Mondial, în cercul germanofil al Margaritei Miller-Verghi. Ea însăși descendentă dintr-o familie de falsificatori ai istoriei, bătrâna i-a supraviețuit aproape un deceniu, fără a mai apuca să-și vadă conacul din Fundulea transformat în CAP (n.r. - Cooperativă Agricolă de Stat - mari ferme în vremea comunismului)”.
Substratul politic al Crailor de Curtea-Veche
Câteva considerații și asupra scrierilor: „Sonetele bizantine din «Pajere», nuvela «travestită» Remember, microromanul Craii de Curtea-Veche (prima carte cult a prozei românești) și inclasabila «Sub pecetea tainei» (scrisă de un artist al spionajului ezoteric) sunt compuse după tehnica blazonului. Corespondența delicioasă cu genealogistul N.A. Boicescu și Jurnalul, în mare parte pierdut în anii rebeliunii legionare, țin de enigma unei vieți care și-a proiectat ratarea în legendă. Bucureștii lui Mitică devin la Mateiu, prin dezgroparea trecutului, Bucureștii Bizanțului necucerit de turci. O lectură politică a «Crailor» nu poate face abstracție de substratul amorului dintre Pena Corcodușa și prințul Serghei de Leuchtenberg-Beauharnais al Rusiei, mort în războiul ruso-româno-turc din 1877 și pe care Al. I. Cuza sperase cândva să-l lase moștenitor (din această cauză domnitorul va fi fost, probabil, debarcat de «monstruoasa coaliție»)”.
Personaje legendare
Ce iubitor de literatură română n-a auzit de Pașadia și Pantazi, de Rașelica Nachmansohn și Pena Corcodușa, de conu’ Rache și versatila Mașinca Drîngeanu, de sir Aubrey și diplomatul Poponel, de combinatorul Pîrgu și de «Adevărații Arnoteni»? „Lumea «Crailor» pe care ultimul Caragiale ne-o lasă moștenire este apoteoza subconștientului refulat al unui București nocturn, corupt și smintit. Ea se sinucide erotic prin Pașadia, evadează bovaric prin Pantazi și se salvează politic prin Gorică Pîrgu, contemporanul nostru. Să ne trăiești, solzoșia ta!”, urează Paul Cernat, înainte de a iscodi alte și alte informații fascinante ale universului matein. „S-a păstrat şi un horoscop întocmit de Mateiu Caragiale «chez Margo» (Margareta Miller Verghi) la 2 februarie 1921, orele 18:00, din care putem ghici marile lui ambiţii şi buna idee ce are despre sine. S-ar putea ca unele intuiţii în ceea ce priveşte caracterul său să fie corecte”.
Horoscopul din 1921
Să le dezvăluim! „«Mare cunoscător de oameni» - scrie el - «am mână de jucător norocos». Corespondenţa şi notele din Agenda sugerează contrariul. Nu se înşală, cred, atunci când îşi recunoaşte talentul de portretist («le-aş face portrete uimitoare»). A ucis pe cineva, cum prevede? Nu avem cunoştinţă! Şi-a petrecut jumătate din viaţă pe vapor? A fost mereu în pagubă, cum iarăşi zice, din cauza unei femei? Nu ştim la cine se referă. Horoscopul din 1921 este, oricum am judeca lucrurile, un document al închipuirilor sale. Merită să fie reprodus: «foarte, foarte mândru; capabil să disimulez orice; natură pasională pentru jocurile de noroc sau pentru femei; extrem de pătimaş mă paşte primejdia de a ucide pe careva; am moştenit inteligenţa şi caracterul mamei mele; refractar la influenţe, răzvrătit faţă de educaţie, din care n-am învăţat decât formule exterioare, politeţea; nu simt nevoia prieteniei, în stare de a nu-l vedea pe cineva timp de luni de zile şi, de asemenea, de a-l vedea de cinci ori pe zi; mare cunoscător de oameni, le-aş face portrete uimitoare; înţeleg şi reţin repede, însă fără a face legătura; am mână de jucător norocos; nu ştiu să păstrez banii; nu voi iubi multă vreme o femeie; în mare pagubă, din pricina unei femei; familia se simte moralmente vinovată faţă de mine; nu voi rămâne multă vreme în România; voi întreprinde numeroase călătorii; voi petrece jumătate din existenţă pe vapor sau pe drumuri”.
Întâlnirea din stația tramvaiului nr. 6
Corect pe ici, pe colo, horoscopul lui Mateiu poate fi completat cu succes de evocările celor care l-au cunoscut. În „Amintirile” lui Isaia Răcăciuni, de pildă, odrasla lui Caragiale e încondeiată fără rețineri. Se evocă aici o scenă în care Mateiu Caragiale îl întâlnește pe autorul Amintirilor în stația tramvaiului nr. 6, în capătul străzii Sf. Ionică, și îl interpelează suspect de exuberant. Motivul: în gazeta Clipa tocmai apăruse un articol în care amicul lui Isaia, C. Tavernier, îl lua peste picior pe Panait Istrati, ceea ce lui Mateiu i-a mers la suflet: „Nici nu era de mirare că Matei Caragiale (…) nu-l gusta pe talentatul vagabond din portul Brăilei. Mă copleși cu o sumedenie de complimente, lăudă îndrăzneala noastră și era vădit că se bucura ca un copil de acest atac polemic care, în paranteză fie zis, mie nu mi-a plăcut, căci îl iubeam pe autorul Chirei Chiralina. Dar, în acele clipe, savuram efervescența lui Matei Caragiale, mai ales când începu să facă aluzie la strămoșii mei, «descendenți din... răzeșii lui Ștefan cel Mare». Eu, care știam că fiul natural al autorului Scrisorii pierdute se ocupa intens cu arborele său genealogic, ale cărui rădăcini le-ar fi urmărit în adâncul trecutului, de s-ar fi putut, până la vreun patrician roman, mă amuzam, în sinea mea, de minune!”.
Falsuri
„De fapt - concluziona profesorul Paul Cernat -, Mathieu Jean își mistifica genealogia proprie cu aceeași fantezie cu care îl abramburea pe Isaia. Poveștile sale despre descendența din cutare conți Caraccioli sunt de pomină; la fel și faptul că la starea civilă, când s-a căsătorit cu Marica Sion, ea însăși nepoată de măsluitori ai arhondologiei Moldovei, a declarat, după ce-și mistificase în prealabil certificatul de naștere, că s-ar fi născut la Tușnad (nu la București) dintr-o mamă cu numele de fată Piteșteanu, originară din Viena (în realitate, biata Maria Constantinescu, amanta pasageră a dramaturgului, era o fată de mahala). Altfel, e de presupus că «aristocratul» închipuit avea un complex și față de succesul extern al «proletarului» și «vagabondului» brăilean. Unele investigații mai noi au ajuns la concluzia că familia Caragiale a avut o rădăcină și în insula Kefalonia, de unde provenea și contrabandistul Gherasimos Valsamis, tatăl natural al lui Panait Istrati. Să fi știut ceva fiul natural al lui Caragiale, care l-a imaginat pe eroul său Pantazi din «Craii...» ca fiind descendent din pirați greci?”. Un mister pe care vom încerca să-l deslușim cu alt prilej…
90 de ani s-au împlinit în 17 ianuarie 2026 de la moartea lui Mateiu Caragiale.
„Umilit de aristocratele bătrâne sau tinere pe care le curta, Mateiu a devenit boier și moșier prin căsătoria la 38 de ani cu Marica Sion (mai vârstnică decât el cu 25)”, Paul Cernat, critic literar
„Bucureștii lui Mitică devin la Mateiu, prin dezgroparea trecutului, Bucureștii Bizanțului necucerit de turci”, Paul Cernat, istoric literar
„Foarte, foarte mândru; capabil să disimulez orice; natură pasională pentru jocurile de noroc sau pentru femei; extrem de pătimaş, mă paşte primejdia de a ucide pe careva; am moştenit inteligenţa şi caracterul mamei mele”, fragment dintr-un (auto)horoscop alcătuit de Mateiu Caragiale
„Combinație de ură de sine (anti)balcanică, de complex al bastardului și fantasme aristocratice compensatorii, Mateiu, acest straniu reacționar antimodern, și-a răzbunat frustrările prin artă”, Paul Cernat, critic literar
Citește pe Antena3.ro
