Compozitorul Cornel Țăranu, cel care a modelat școala muzicală clujeană, a murit la 89 de ani

Compozitorul Cornel Ţăranu, cel care modelat decisiv școala muzicală clujeană, în calitate de profesor, dirijor, director artistic al ansamblului Ars Nova și al Festivalului muzical Cluj Modern, a murit la vârsta de 89 de ani.

Compozitorul Cornel Ţăranu, născut în 1934, a murit duminică, la vârsta de 89 de ani, la Cluj-Napoca, potrivit Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR).

Figură emblematică a componisticii românești, Cornel Ţăranu a semnat numeroase lucrări de muzică de cameră, vocală şi orchestrală, interpretate pe scene internaționale. A modelat decisiv școala muzicală clujeană, în calitate de profesor, dirijor, director artistic al ansamblului Ars Nova și al Festivalului muzical Cluj Modern.

Absolvent al Conservatorului din Cluj (1951-1957), unde l-a avut ca profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie pe Sigismund Toduţă, Cornel Ţăranu s-a perfecţionat apoi la Paris (cu Olivier Messiaen şi Nadia Boulanger) şi la Darmstadt (la cursurile lui György Ligeti, Bruno Maderna şi Christoph Caskel).

Din 1975 a devenit profesor la Academia de Muzică din Cluj, ulterior doctor în muzicologie, iar din 1993 membru al Academiei Române.

A susţinut cursuri de măiestrie în Statele Unite, Elveţia, Germania şi Israel. Dintre distincţiile care i-au recompensat activitatea componistică, se numără mai multe premii ale UCMR, premiul Academiei Române (1973), premiul discului Koussevitzky (1982), Ordinul de Cavaler al Artelor şi Literelor (2002).

Într-o carte apărută recent, compozitorul Dan Dediu afirma („Cu Cornel Țăranu, printre ghirlande și coloane sau stilul ca atom”, în Siluete în mișcare, București, 2021): „Cornel Ţăranu îşi creează rapid un limbaj personal, centrat pe melodicitate fragmentată, scări modale cromatice, inserţii melismatice din folclorul arhaic (bocete, doină) şi staze armonice ostinate, viscerale. Nu lipsesc din opţiunile sale stilistice serialismul, improvizaţia condusă, muzica de metisaj şi postmodernismul. Extrem de prolific şi mânuitor dibaci al vocii umane, Ţăranu se va orienta în special spre muzica simfonică şi vocal-simfonică, compunând patru simfonii şi alte piese simfonice, printre care se numără complexa Ghirlande (1979), exotica Saramandji (2009), precum şi opusurile polistiliste Baroccoco (2004) şi Bachiana (2018), oratoriul Lăutarul (2012-13) şi operele Secretul lui Don Giovanni (1969-70) şi Oreste-Oedipe (1999-2001). Asemenea prietenului său Pascal Bentoiu, Ţăranu se va adânci în reconstituirea şi orchestrarea unor partituri neterminale ale lui George Enescu: Caprice roumain pentru vioară şi orchestră şi Strigoii, după poezia lui Mihai Eminescu”.

Compozitorul Adrian Pop scrie: „Ne-a părăsit un mare compozitor, iscoditor și prolific, profund angajat în cucerirea de noi orizonturi artistice; un om de vastă cultură, un șef de școală – profesor, animator de viață culturală, întemeietor la Cluj a unor adevărate branduri muzicale – ansamblul Ars Nova, festivalul Cluj Modern. Laurii strânși într-o viață rodnică – aureola doctorală, statutul de membru plin al Academiei Române, premiile naționale și internaționale de înalt prestigiu – au întregit firesc și fără pic de emfază personalitatea sa fermecătoare, tinerețea de spirit perpetuă, împodobită cu tonică bună dispoziție și umor, nu arareori ghiduș sau ironic. Pentru toate acestea el ne este de neînlocuit; ne va lipsi tuturor discipolilor săi, tuturor celor din breasla muzicală sau din cercul mai larg al celor împătimiți de cultură, din cel al melomanilor cu gust pentru aventura sonoră. Fie-i eternitatea ușoară!”

Citește pe Antena3.ro