Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am inceput sa parcurg, din nou, drumurile inspre Enescu. Sunt aceleasi bulevarde pe care orasul mi le pune la dispozitie aproape zilnic; dincolo de rutina urbana, festivalul le invaluie acum intr-un aer ale carui particule sunt asteptarea, curiozitatea, nerabdarea.
Las in urma Ateneul pregatindu-se de muzica miezului noptii, cobor pe langa Sala Palatului; plimbarea traverseaza Cismigiul si intra pe stradutele cu case vechi si placi comemorative. Ajunge la Opera si deschide culisele.
Inainte de Lohengrin, artistii au emotii, au nevoie de o imbarbatare in oricare dintre limbile mapamondului, se intorc in fata oglinzii si adauga o ultima tusa de culoare. Temperamentala. Gesticuleaza si, fredonand, isi intra in roluri. Lasa la o parte orice alta influenta de personalitate. Sunt Lohengrin, Elsa, Ortrud, Telramund, sunt Regele, nobilii, suita, societatea medievala. Il vad o fractiune de secunda pe tenorul Johan Botha purtand deja mantia argintie.
Dupa spectacol il voi auzi razand, dar acum este metamorfozat in impunatorul Erou cu puteri magice, adus de lebada in Brabant, pentru a o salva pe Elsa. Oamenii necostumati, asa cum sunt eu, par ca sunt intrusi in aceasta lume. Rosesc. Am intrat in intimitatea transformarii lor inainte de scena si-mi pare c-am facut un sacrilegiu.
In curtea interioara o voce anunta "Este ora 18:45!' Atata exactitate in aceasta dup-amiaza calda si umana de septembrie aproape ma sperie; ma trezesc si gasesc rapid drumul catre partea de cladire rezervata publicului, urc pe scari, arunc o ocheada in jur si m-asez fara o vorba.
Realizat in urma cu 90 de ani pentru a inaugura Opera Romana, reluat aproape 50 de ani mai tarziu si revenit in repertoriul liric abia in 2011, Lohengrin este cel mai impresionant spectacol al Bucurestiului actual. Este necesar un efort aproape supraomenesc pentru a conduce, echilibra, intelege si transmite publicului aceasta creatie, una dintre grandioasele viziuni mistico-muzicale ale lui Richard Wagner.
Primul act trece fara sa ma misc aproape deloc in fotoliu. Cand ies in pauza ma integrez, insa, societatii cosmopolite si majoritar elegante venite la premiera. Se poarta mult contrastul alb-negru, ceea ce creeaza o empatie interesanta cu costumele scenice, mereu ambivalente in coloristica si material. Un outfi t urban pare neconcordant cu atmosfera.
La bufet s-a format deja coada si, in asteptarea vinului alb sau a apei plat-minerale, aud un domn vorbind despre concertele precedente de la Sala Palatului: "Visante!' In spatele meu, gustul unei doamne ar fi cerut bere si chipsuri. "Prea multe talk showuri la televizor, prea multa barfa...' aud comentandu-se. Imi pare ca prea usor se iese din starea de spectacol. In fata artei dispar chiar si antipatiile politice. Holurile sunt cele care le aduc inapoi. In sala suntem participanti la un ritual, pe holuri redevenim rapid simpli actanti in propriile noastre scenete.
Bine ca aud gongul pentru actul al doilea!
