Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Personajele lui Caragiale isi joaca in liniste si metal coregrafi a, in fata schelelor care vor fi , pentru o vreme, fatada Teatrului National. Se lasa seara. In Sala Mare, El Banch, compania chiliana aflata sub conducerea artistica a lui Gigi Caciuleanu, va dansa Noche Bach.
Atmosfera este mai vioaie decat la Opera; tocurile alearga intr-o parte si-ntr-alta, schimba invitatii, intampina prietenii, sunt nerabdatoare si zambitoare. Descopar o combinatie de eleganta si lejeritate, intelectualism si mondenitate. Ma uimeste aceasta societate placut parfumata, adunata pentru a participa la un spectacol de balet, dar, pe muzica de Bach! Prinsa intre curiozitatea artistica si cea sociala, incerc sa-mi explic contrastele pe care le simt plutind in aer.
As putea spune ca secolul XX s-a jucat cu muzica veche, incercand sa o reintegreze intre obiceiurile societatilor sale, nestiind exact cum sa procedeze, cum sa o trateze logistic si cui i s-ar potrivi, de fapt. Prea ocupate sa angajeze orchestre si dirijori de renume pentru repertoriul clasic standard, companiile mari de inregistrari au lasat in seama labelurilor cu venituri medii rolul de a deschide seria productiilor baroce. In faza de expansiune a pietei muzicale, cautandu-si directia, ele au realizat si promovat inregistrari calitative cu opusuri ale maestrilor timpurii. Era aceeasi perioada in care publicul incepuse sa se masoare in stadioane, iar vinyl-urile sa devina un must al societatii tinere. Datorita cerintelor culturii pop, studiourile au evoluat rapid pe plan tehnologic. De puterea acestei dezvoltari au benefi ciat, neprevazut si paradoxal, si cei preocupati de estetica muzicala a secolelor XVII-XVIII. Discuri care-ar fi trebuit sa ramana in doar cateva exemplare au devenit succese de public larg, astfel incat, acum, in anul 2011 oricare dintre noi isi poate procura fara greutate Bach, Handel, Palestrina etc.
Acest proces de liberalizare a muzicii a dus si la conturarea gustului contemporan care accepta si Leonard Cohen si Concertele Brandenburgice de Bach, intr-o simbioza perfecta, fara sa mai aiba vreme sau necesitate sa faca diferente esentiale. Asa-mi explic si publicul venit la TNB pentru Noche Bach - de o eleganta lejera, colorata, pe alocuri frivola. Este o societate care gusta cu usurinta si din ultimele productii ale magazinelor de moda globalizanta din oras si din Versetele satanic ale lui Rushdie, de exemplu. Un spectacol coregrafic cu rezonanta hispanico-iconica, cu numele lui Gigi Caciuleanu alaturi, este o atractie; perceptia este aceea a unei forme de divertisment, dar cu alura culta.
Partea secunda a Noche Bach imi castiga, insa, increderea; Bach poate ramane Bach sub orice
timpuri si intregul proces care a dus muzica sa din biserica inspre sala de spectacol a fost de folos oamenilor. Datorita acestor pasi a fost posibila inregistrarea motetului Jesu, Meine Freude, asa a ajuns la Gigi Caciuleanu, iar el a inteles sa creeze pentru dansatorii lui o partitura nevazuta a vietii si anihilarii, Cantico – o simfonie a gestului neauzit, purtat implacabil de muzica, vibratie a destinului. Asa se face ca noi, bucurestenii sau turistii Capitalei de Enescu 2011, l-am regasit pe Bach. La iesirea din teatru noaptea era demult instalata in oras. Pentru seara aceasta, povestea se incheiase.
