Ion Caramitru: "Am avut norocul unei distribuţii excepţionale"

● Domnule Caramitru, pentru dumneavoastra alaturarea cuvantului cu sunetul pe scena nu este o noutate. Intr-o cariera lunga, cu siguranta as gasi multe exemple dar ma opresc la unul singur – spectacolul cu Hamlet de Shakespeare in care regizorul Alexandru Tocilescu l-a invitat sa apara, cu rol ferm, logic si inspirat, pe pianistul Dan Grigore. De atunci dateaza colaborarea dumneavoastra cu marele pianist alaturi de care ati mai conceput apoi frumoase spectacole de muzica si poezie?
● Nu, mai lucrasem impreuna la un spectacol de muzica si poezie la care eu facusem un scenariu din mai multi poeti romani iar el alesese muzici care sa se potriveasca si care sa contureze un intreg. Tocilescu ne-a vazut si ne-a placut. I-a venit atunci ideea care s-a concretizat, dupa parerea mea, foarte bine si frumos in spectacolul la care v-ati referit. Este vorba de prezenta duhului tatalui lui Hamlet care, asa cum a scris Shakespeare, apare in piesa ca personaj. Este destul de incomod caci e greu pentru un actor sa faca pe stafia. Trebuie sau sa accepti conventia, sau sa ai o idee de geniu prin care sa determini nenaturalul sa treaca in natural. In spectacolul nostru, acest duh nu aparea ca personaj, aparea insa Dan Grigore ca un fel de personaj, imbracat in negru, cu chipul lui straniu, care bantuia prin scena, se ducea la pian, canta, pleca... Era un moment in care Hamlet se duce langa el si canta si el pe pian cateva note, pe clapele din registrul inalt, impreuna cu, hai sa zicem, tatal
lui, Duhul. Dar ce faci cu replicile Duhului, care erau absolut necesare in piesa, caci de la el afl a Hamlet despre crima asa cum s-a intamplat ea cu adevarat si pe care i se cere sa o razbune?!... Tocilescu a avut din nou o idee fantastica, a descoperit un preot cu un glas profund, adanc si cu nuante metalice pe care l-a rugat sa citeasca aceste replici si l-a inregistrat. Publicul il auzea doar, fara sa il vada. Ideea era ca tatal ii vorbeste fi ului din chiar adancul fiintei lui. Atunci, aceasta inventie a facut ca acel spectacol sa inceapa cu un mic flash-back, duelul de la finalul actului V ducandu-ne inapoi spre inceput. Asa am ajuns din nou pe scena cu Dan Grigore si cu muzica lui.

● Ati pronuntat deja cuvintele "am scris un scenariu" care ma duc in mod fi resc si usor catre "am devenit un regizor". Ne aflam inplin festival international George Enescu si vreau sa vorbim acum despre relatia dumneavoastra cu scena de opera. Aveti o relatie speciala cu muzica de opera si cea de opereta?
● Da, inca din copilarie, din familie. Toti cantau opera. Am avut trei unchi si o matusa cu voci exceptionale. Un unchi nu a ajuns sa urce pe scena pentru ca a murit pe front. Al doilea ca varsta a fost diplomat, a facut puscarie multi ani si cand a iesit nu a avut nici un fel de alta meserie. Intr-o zi a citit in ziar ca va ficoncurs de voci de bariton la teatrul liric din Constanta. S-a prezentat si a castigat postul in fata altor cinci candidati avand un glas splendid si o statura frumoasa. A cantat apoi pana la pensie opera si opereta la Constanta. Al treilea unchi, cu un glas mai putin bun decat ceilalti doi dar totusi muzical si expresiv, a iesit la pensie din corul Operei Romane din Bucuresti iar sora mamei a avut un glas extraordinar, a facut doi ani de Conservator apoi insa, casatorindu-se, a renuntat sa mai cante. Vedeti deci ca traiam in lumea operei si a operetei inca de mic copil.

● Dar ati facut o viata teatru vorbit pe scena. Cand v-ati intors la teatrul muzical?
● Trebuie sa va spun ca eu nu am vrut sa fac actorie, eu am vrut sa fac regie. Dar cand am ajuns sa dau admiterea, clasele de regie au fost suspendate pentru un an. Atunci, prietenul meu Paul Barbaneagra mi-a spus "nu-i nimic, da la actorie ca nu o sa-ti strice sa faci un an, apoi te intorci la regie, daca se vor relua cursurile. Un regizor trebuie sa stie foarte bine ce si cum sa ceara unui actor, cum sa vorbeasca sau cum sa se miste si vei fi avantajat cunoscand aceste detalii din launtrul meseriei". Cursurile de regie nu s-au mai reluat timp de sapte ani. Am terminat actoria, am intrat in teatru, am jucat dar nu am uitat prima mea iubire, regia. Am montat cu Doina Levintza, la Teatrul liric din Constanta – unchiul meu nu mai era acolo! – un spectacol cu My Fair Lady care s-a jucat 22 de ani, pana a murit interpretul profesorului Higgins. Apoi am montat la Opera din Bucuresti spectacolul pentru copii Micul cosar de Britten si chiar in 1989 o opera cu titlul Eminescu cu muzica lui Paul Urmuzescu. Pe scena de la teatrul Bulandra am realizat cateva spectacole, unele inainte de ’89, altele dupa, apoi am fost solicitat sa montez o opera in Marea Britanie, mai exact la Opera Nationala din Belfast, unde am facut prima mea versiune de Evgheni Oneghin. Teatru, Shakespeare si Ionescu am mai montat in Japonia.

● Deci Evgheni Oneghin de la Bucuresti, opera pe care o vom vedea si asculta in festival miercuri 21 si vineri 23 septembrie, este o a doua varianta scenica a capodoperei lui Ceaikovski?
● Da, pornesc de la o idee pe care am avut-o pentru spectacolul de la Belfast dar am imbunatatit-o mult. Dupa parerea mea, aceasta opera nu are uneori succes pentru ca este foarte statica. Libretul se bazeaza pe poemul lui Puskin pe care l-am putea apropia de Luceafarul lui Eminescu doar pentru a va face sa intelegeti: cum sa jucam Luceafarul lui Eminescu?! Cum sa il aducem pe o scena de teatru?! Libretul lui Oneghin este poezie, muzica se adauga si ea peste poezie, sunt astfel doua poezii care, suprapuse, pot crea un surplus de... dulceata, as putea spune. Opera lui Ceaikovski mai are o problema serioasa – este fracturata in foarte multe scene. Sunt multe schimbari de decor, multe interludii orchestrale cu cortina lasata pentru ca aceste schimbari de decor sa se poata opera. Eu am folosit in spectacolul meu metoda flesh-back-ului, a intoarcerii in timp, pornind chiar de la primele doua scene din spectacol, unde cele doua surori impreuna cu mama si cu doica lor canta despre timpurile trecute. Am folosit textul pentru a aduce in prezent evocarile lor. Le-am adus in scena batrane pentru ca apoi sa intru cu ele in realitate, tinere. Am dorit sa duc mereu timpul inainte si inapoi pe tot parcursul spectacolului. Si am creat si un personaj care nu exista, copilul Tatiana, cu cartea in mana, citind tot timpul, care bantuie prin tot spectacolul si imi leaga toate scenele dincolo sau dincoace de cortina.

● Cum ati lucrat cu cantaretii, care uneori pot fi dificili daca nu sunt lasati sa cante si... doar sa cante, desi se afla pe o scena de teatru muzical?
● Am lucrat cu ei detaliile. In primul rand i-am pus sa citeasca nu sa cante. Am facut o lectura in jurul mesei, ca la teatru. In opera nu se face asa ceva, totul se canta de la prima la ultima repetitie. Punandu-i sa citeasca, i-am ajutat sa descopere cuvintele de dincolo de note, sa inteleaga ce canta de fapt. Este poate un paradox dar este si o realitate. Obsedati de muzica si de problemele de emisie sonora, cel mai adesea cantaretii uita de cuvinte si de sensurile lor si, cantand, uita sa spuna si textul. Am citit impreuna poemul lui Puskin, am descoperit poezia si am facut chiar si un studiu despre ce ascund acele versuri, ce sensuri au, de unde vin si unde duc... ce rol are metafora in economia dramatica a textului. Am avut norocul unei distributii exceptionale, de oameni tineri, pana in 30 de ani, deschisi experimentelor. Nu le-am cerut absurditati si nu am plasat actiunea lui Oneghin, asa cum s-a intamplat la Praga sau pe alte scene, in timpul lui Putin sau intr-o discoteca... Oneghin este o frumoasa dar trista poveste de dragoste, care nu are nevoie de siluiri de acest gen. Suntem in plina epoca romantica, un romantism de cea mai buna calitate, Puskin este Puskin si nu altcineva, iar genialul Ceaikovski asta a facut – a pus pe muzica poemul, poezia lui Puskin...
Nu pot sa povestesc prea mult... va invit sa vedeti cele doua spectacole din festival ca si pe cele care vor urma caci Evgheni Oneghin este cuprins in stagiunea curenta a ONB. M-au bucurat mult felicitarile sincere pe care le-am primit din partea doamnei Virginia Zeani careia, se pare, spectacolul meu i-a placut foarte mult.