Irina Sârbu: „Anca Parghel a fost ca o a doua mea mamă”

La 27 de ani, cântăreaţa de jazz Irina Sârbu se poate numi o răsfăţată a sorţii. Şi-a descoperit chemarea şi a avut şansa să întâlnească oamenii potriviţi care să-i îndrume paşii. 

• Eşti mai degrabă o persoană cu picioarele pe pământ sau preferi să trăieşti pe cât posibil într-o lume a ta, boemă? Ai crescut într-o familie de artişti şi adesea suntem tentaţi să credem că firile artistice plutesc undeva în straturi mai înalte.

Am câte ceva din toate. Pot să şi visez, dar pot fi şi foarte pragmatică atunci când e cazul. Cea mai bună dovadă este faptul că eu sunt şi managerul trupei mele de jazz cu tot ce implică asta. Să nu cre­deţi că e uşor să organizezi un concert sau un turneu, dar am învăţat să fiu atentă la toate detalii­le. Cât despre partea visătoare, nimic nu mi se pare mai frumos decât să mă las purtată pe scenă de frumuseţea unei melodii, a unei stări sau a unui sentiment.

• Ai intrat în lumea muzicii ca instrumentistă, dar ai ajuns să te faci cunoscută lumii prin vo­cea ta. Când şi de ce ai simţit că drumul tău trebuie să se în­drep­te către altceva?

Eram la liceu, sfâr­şitul clasei a XI-a, când toţi ne dăm seama că trebuie să alegem o fa­cultate şi un drum în viaţă. Am ho­tă­rât să renunţ la cariera de pia­nistă (care oricum nu mi se potrivea şi sim­ţeam asta) şi am dat examen la UNATC, secţia Actorie. Mă bucur că am făcut această alegere, am intrat într-o altă lume care m-a ajutat să mă dezvolt şi să capăt încredere în mine. Să cânt am început dintr-o joacă, alături de colegul şi de priete­nul meu Andrei Tudor, care era pa­sio­­nat de jazz. Am cântat destul de des în această formulă de duo prin cluburile din Bucureşti, şi nu numai. Apoi am cunoscut-o pe Anca Parghel, de la care am luat lecţii serioase de canto şi improvizaţie. Lucrurile s-au le­gat mai departe frumos pentru mine.

•  Pe lângă multele nume im­por­tante ale jazzului românesc cu care ai colaborat, Anca Par­ghel te-a ajutat să te perfecţio­nezi în acest gen muzical. Ce a în­s­emnat ea pentru tine, dincolo de îndrumarea muzicală pe care ţi-a ofe­rit-o?

Anca Parghel a fost pentru mine nu numai un model, ci o şi bună prietenă. Am învăţat foarte multe de la ea. Pe lângă tehnică vo­cală, impro­vi­zaţie şi repertoriu, poate cel mai im­portant lucru este că prin felul său de a fi şi de a cânta m-a con­­vins că trebuie să mergi cu în­cre­dere, bucurie şi dă­ruire pe drumul tău, pentru că numai aşa poţi reuşi. Era o femeie extrem de modestă, dar pe scenă strălucea! Aborda cu uşu­rinţă şi plăcere toate genurile muzicale: operă, folclor, tango argentinian, jazz, bossa-nova, samba... Anca a fost ca o a doua mea mamă, care mi-a arătat că… se poate!

• Legătura dintre actorie şi jazz este foarte strânsă, şi acest lucru se observă în concertele pe care le susţii. Când şi cum ai reuşit să unifici cele două arte?

Pentru că am înţeles că nu ţi-a ieşit din pri­ma această comunicare cu pu­blicul. Cred că legătura dintre actorie şi viaţă în general este una foarte strânsă. Aşa este, la înce­put îmi era greu să comunic cu publicul. Nu aveam încă experienţa sce­nei şi, mai ales, nu aveam încredere în mine. Experienţa, după părerea mea, este cea care te ajută să evolu­ezi. Fiecare concert este un experiment şi o ocazie de a te perfecţiona. Şi mai cred că este important să nu te plafonezi. Mie îmi place să desco­păr piese noi, să am un repertoriu cât mai vast, să colaborez cu cât mai mulţi instrumentişti. Până la urmă am fost foarte norocoasă, pentru că actoria m-a ajutat în muzică şi mu­zica m-a ajutat în actorie.

•  Colaborarea cu Marius Mi­ha­lache durează de ceva ani şi aveţi succes în această formulă. Care e reţeta care sudează o astfel de relaţie, în condiţiile în care orgoliile pun capăt adesea unor întâlniri artistice interesante?

În primul rând ne respectăm unul pe celălalt ca artişti şi ca oameni. Suntem prieteni buni şi pe scenă, şi în viaţă. Personal, cred că ne completăm, că suntem părţi diferite ale aceluiaşi întreg. Am învăţat multe de la Marius.

•  Este evidentă plăcerea cu care cânţi. Fie că abordezi piese din repertoriul Mariei Tănase, al lui Cristian Vasile, cântece in­­terbelice, tangouri, cântece lău­tăreşti, cântece braziliene... Ce noutăţi pregăteşti pe plan mu­­zical?

Vreau să învăţ cât mai mul­te piese noi, şi asta atât pentru public, cât şi pentru mine personal. Îmi place să descopăr muzica nouă, muzica bună şi s-o reinterpretez prin prisma personalităţii mele. Cu Marius Mihalache Band lucrăm acum la un repertoriu nou. Încă nu vă pot da detalii, dar le veţi afla cât de curând.

•  În zona actoriei, ce alte pro­iecte ai în plan?

Trebuie să vă spun că am descoperit şi plăcerea de a lu­cra în spatele scenei. De curând am terminat pregătirea muzicală a spectacolului „Nevestele vesele din Windsor” în regia lui Alexandru Tocilescu, muzical ce se joacă la Teatrul Metro­polis. Am lucrat cu Nicu Alifantis (care semnează muzica) şi Virgil Ian­ţu. Sper să repet cât de curând acest gen de experienţă. „Cele două orfeli­ne”, spectacolul meu de debut în regia lui George Ivaşcu, va fi reluat în cu­rând la Sala ArCub. La fel şi „Jazzy Tarot” (un muzical semnat Mircea Ti­berian pe texte de Saviana Stă­nes­cu), care se va juca la noua sală a Teatrului Metropolis. Dar poate cel mai interesant şi drag nou proiect care îmbină teatrul cu muzica este cel numit „Clasic e fantastic”, o suită de spectacole muzicale destinate copiilor între 4 şi 10 ani, prin care dorim să-i ajutăm să cunoască universul muzicii clasice. Eu joc rolul unui şoricel simpatic pe nume Rica. Mai multe amă­nunte sunt pe site-ul www.clasicefantastic.ro, unde îmi puteţi cunoaşte şi colegii de scenă, care îmi sunt foarte dragi şi cu care am bucuria de a lucra la acest proiect deosebit.