Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sambata camerala din 17 septembrie a inceput la matineu, la Sala mica a Palatului, cu Cvartetul Mandelring si invitata acestuia, saxofonista Amy Dickson.
In constiinta publicului larg, instrumente precum chitara, acordeonul si saxofonul apartin genurilor muzicale de consum, si, de aceea, pentru a le ridica la statutul pretentios de concert, li se adauga atributul 'clasic'.
Diferentele fata de John Coltrane sau Charlie Parker nu se opresc, insa, aici. Cu mult inainte de acapararea saxofonului de catre jazz, Adolphe Sax imagina in 1846 un instrument care sa faca legatura dintre lemne si alamuri. Noutatea prezentata de Amy Dickson celor aflati in sala a insemnat, de fapt, o intoarcere la origini. Timbrul cald, lipsit de asperitati, al saxofonului clasic, dezvaluie inrudirea intima cu clarinetul, in timp ce stralucirea sonoritatilor care trec de mezzo forte evoca trombonul si trompeta.
Solista australiana, cu multe premii si inregistrari la activ, realizeaza multe transcriptii pentru extinderea repertoriului dar de data aceasta a ales, impreuna cu membrii cvartetului Mandelring, doua cvintete originale, semnate de Alphonse Stallaert, respectiv Leon Stein.
Desi structural atat de diferit, saxofonul s-a integrat admirabil in grupul corzilor, Dickson iesind in evidenta doar in pasajele special destinate solo-urilor. In rest, o atmosfera camerala originala si autentica, plina de dialoguri intre instrumente si de varietate coloristica.
Daca saxofonul poate declansa unora, intr-o astfel de combinatie sonora, reflexe adverse si prejudecati culturale, Amy Dickson le-a risipit cu gratie si siguranta: de vreme ce se poate canta foarte interesant Bach la acordeon iar fragila chitara apare in concert acompaniata de orchestra, si saxofonul se poate simti acasa, alaturi de un cvartet de coarde, atunci cand muzica si interpretarea isi gasesc un instrumentist de elita.
Cvartetul Mandelring a completat programul cu doua capodopere: Cvartetul nr. 2 de George Enescu si singurul opus de gen semnat de Maurice Ravel, in Fa major. De-a lungul intregului recital, principala preocupare a ansamblului a parut a fiechilibrul. Trei dintre cei patru membri sunt frati, canta de o viata impreuna si acest lucru se vede. Nu exista un lider propriu-zis, ceea ce asigura atat egalitatea intre instrumente, obligatorie intr-un cvartet, cat si o amprenta timbrala comuna si distincta. Nuantele dinamice nu s-au incarcat cu accente solistice iar detaliile au facut loc constructiei globale a lucrarilor. Aceste caracteristici s-au dovedit eficiente in special la Ravel, unde suprafata sonora supla si intimitatea discursului au avut un impact imediat. Melodicitatea fundamentala a lucrarii, prospetimea impresionismului emergent si structura transparenta s-au pliat ideal pe arcusele usoare si culorile moi ale grupului cameral. Mai putin potrivita a reiesit aceeasi abordare in piesa enesciana, a carei alcatuire complexa, cu multiple ramificatii in toate cele patru parti, solicita mai multa implicare si diferentiere. Senzatia dozarii retinute a energiei se explica, daca ne gandim ca in acest an Cvartetul Mandelring prezinta pe diferite scene integrala cvartetelor de coarde de Sostakovici, in concerte-maraton de doua zile.
***
Dupa-amiaza, la Ateneul Roman, KammarensembleN din Suedia a sustinut un concert de muzica contemporana suedeza si romaneasca, sub conducerea dirijorului francez Franck Ollu. De multe ori, creatiile din ultimele decenii se asculta in concert cu atentia indreptata in primul rand asupra creatiilor propriu-zise, a noutatii si originalitatii acestora. Alteori, un instrumentist valoros prezinta exceptional un opus dedicat lui si interpretarea trece in prim-plan. KammarensembleN le-a reusit pe amandoua: o muzica buna, in sine valoroasa, cantata la un standard profesional pe care si l-ar dori orice compozitor. Si, cu exceptia Karinei Rehnqvist, toti au fost de fata si au primit pe scena aplauzele publicului. Pe langa Doina Rotaru si Carmen Maria Carneci, au completat programul Ivo Nilsson, el insusi membru in ansamblu, la trombon, si Cristian Marina, care a sudat ideal fatetele interculturale ale concertului prin propria biografie, inceputa la Cluj si continuata in Suedia.
Membrii KammarensembleN au o experienta muzicala respectabila, adunata de unii
dintre ei in peste 25 de ani petrecuti impreuna – grupul s-a infiintat in 1984 – dar si de fiecare in parte, in cariere solistice sau de orchestra care se intind de la muzica baroca pana la cea noua si de la inregistrari individuale pana la postul de concertmaistru. La Ateneu s-a vazut in permanenta stiinta in interpretare si bucuria de a face muzica, capacitatea de a surprinde esentialul si usurinta in redarea celor mai dificile pasaje si sonoritati. Pauzele putin prea lungi dintre piese, necesare modificarii regiei de scena, au devenit in schimb ocazii nimerite de reflectie la cele auzite, care au lasat o puternica impresie de consistenta si atractivitate.
KammarensembleN a dat poate cel mai bun raspuns celor care considera ca e prea multa muzica contemporana la Festivalul Enescu. Asa ceva nu exista, ci doar muzica buna si muzica proasta, cantata bine sau prost. In cazul de fata am avut muzica foarte buna, cantata excelent.
Citește pe Antena3.ro
