Orchestra Naţională Radio într-un concert de referinţă

Simfonia Turangalila de Olivier Messiaen poate speria pe oricine. Desi are drept subiect principal tema comuna a iubirii, cere un tip de ascultare diferit de dispozitia obisnuita a unui concert la care multi ajung ocazional. Orchestra Nationala Radio si tanarul dirijor american James Gaffigan meritau in prealabil aplauze, pentru curajul de a prezenta o capodopera simfonica a secolului XX (devenita clasica la doar cativa ani dupa premiera americana din 1949), dar nu in concertele din seria "Enescu si contemporanii sai", ci la Sala Palatului, unde se practica programe mai conventionale si accesibile.

Intr-adevar, daca parcurgi lista "Mari orchestre ale lumii" nu vei gasi, pana la final, o propunere mai indrazneata. Ca intotdeauna, publicul mai mult sau mai putin de conjunctura de la festival ofera surprize si, cumva, in special la Sala Palatului, unde marimea spatiului nu impune, ci pare, dimpotriva, sa dea unora impulsuri zglobii, lasate libere in convingerea ca vor trece neobservate.

Asa ca nu toti au participat cu aceeasi implicare la oferta artistilor de a asculta o muzica pe cat de celebra onomastic, pe atat de putin prizata la noi: la fiecare pauza dintre cele zece sectiuni ale simfoniei, grupuri compacte paraseau sala. Ce-i drept, e greu sa te concentrezi la scrierea unui SMS intr-o asemenea galagie. Mai bine, totusi, asa, decat sa ramai doar pentru a-ti arata disconfortul cu aceeasi deconcertanta prospetime. Cei mai onesti dintre cei mai putin interesati au fost cei absenti, nu putini. Era insa de asteptat: orchestra bine cunoscuta isi incepe curand stagiunea, titlul de pe afi s a facut o selectie suplimentara si, nu in ultimul rand, la Opera avea loc, in acelasi timp, premiera noii montarii a lui Oedipe de Enescu, punctul culminant de necontestat al festivalului.

Cei ramasi pana la sfarsit, fara sa se foiasca sau sa rascoleasca in genti, au avut ce urmari. Mai intai, Simfonia Turangalila reprezinta in sine un spectacol grandios. Messiaen a conceput o lucrare monumentala, bazata pe cateva motive centrale, usor de urmarit, in pofi da sectiunilor numeroase, prin aceste puncte fixe, dar si datorita titlurilor sugestive ale fiecareia. Muzica variata, surprinzatoare, simfonica in adevaratul sens al cuvantului, rasplateste si publicul atent, dar si interpretii, prin dificultatea si originalitatea partiturii (rar intalnesti scriituri mai stufoase si mai virtuoze).

Orchestra Radio a cantat cu un entuziasm contagios, prinsa in energia ideilor muzicale ale lui Messiaen, admirabil conduse de James Gaffigan, care a stat tot timpul cu privirea spre instrumentisti, antrenandu-i si tinandu-i impreuna. Desigur, aceasta e sarcina oricarui dirijor, dar in Turangalila orice desincronizare poate deturna intregul si pericolele abunda. Corzile omogene, suflatorii de lemn flexibili si alamurile penetrante, percutia caleidoscopica – toate compartimentele au reactionat precis si cu verva solistica. Pe alocuri, lucrarea pare un concert dificil pentru trompeta, alteori gongul incarca ritmic exploziv, in timp ce flautul si clarinetul se intrec in pasaje rapide. De aceea, ar finedrept sa-i numesc "solisti" doar pe pianistul Peter Donohoe si pe Cynthia Miller, interpreta la undele Martenot, scosi in evidenta de rolurile aparte jucate si de pozitia pe scena. In timp ce Donohoe a dat siguranta ansamblului, prin intrarile precise si extrovertite, Miller a manuit delicat misteriosul instrument, cu linistea celei care a parcurs de peste o suta de ori partitura in concert.

James Gaffigan a intuit bine dificultatea provocarii lansate si nu a incarcat excesiv programul. Renuntand la pauza, a prefatat, totusi, formidabila capodopera a compozitorului francez – care a durat exact 75 de minute – cu preludiul Catedrala scufundata de Debussy, aranjat pentru orchestra de Nikos Cristodoulou intr-o maniera poate putin prea incarcata fata de intentiile originare, dar apropiata de lumea sonora din Turangalila. Am asistat, fara indoiala, la un eveniment de varf. Daca, de data aceasta, interpretarea unei astfel de lucrari moderne de catre o orchestra romaneasca de prima mana se poate explica in contextul festivalului, care permite libertati de alegere si cheltuieli fara mari constrangeri, ne-am bucura de initiative similare, ceva mai frecvente, si in cadrul stagiunilor simfonice bucurestene.