Orchestre Nationale de France

Creata pe parcursul anului 1909, Simfonia a cunoscut prima auditie (postuma) sub bagheta lui Bruno Walter la 26 iunie 1912. Este ultima lucrare de gen incheiata, finisarea celei care i-a urmat, Simfonia a X-a, fiind intrerupta de moartea compozitorului (1911).

Constructia opusului este atipica, nerespectand succesiunea clasica a tempilor celor patru
parti: miscarile lente sunt plasate la inceput si sfarsit, incadrandu-le pe cele rapide. Ethos-ul simfoniei induce sentimentul resemnarii senine nuantate de regrete, al contemplatiei triste; un adio dominat de presimtirea implacabilului.

Pe tot parcursul Primei parti se simte infruntarea dintre viata si moarte: ascultam dezvoltari furtunoase, adeseori vehemente, ce se opun momentelor dramatice, cu sugestii de mars funebru. Profund impresionat la auditia lucrarii, Alban Berg a caracterizat aceasta pagina: "...prima parte a simfoniei este lucrul cel mai extraordinar pe care l-a scris vreodata Mahler. Vad aici expresia unei imense iubiri pentru acest pamant, a dorintei de a trai in liniste, de a te bucura de resursele naturii inainte ca moartea sa te fi secerat. Pentru ca ea se apropie irezistibil. Intreaga miscare e strabatuta de semnele ce o vestesc. Moartea e pretutindeni – punct culminant al oricarui vis terestru… Mai ales in pasajul cutremurator cand presimtirea devine certitudine: in plina bucurie de a trai (aproape dureroasa de altfel), moartea in persoana se anunta cu cea mai mare violenta".

Cele doua miscari care urmeaza sugereaza, pe ample desfasurari, grotescul. Partea a 2-a, Ländler se bazeaza pe trei teme: prima in tempo moderat, distanta, oarecum mecanica, a doua – in miscare de vals rapid, a treia – lenta, cea mai "umana" dintre toate. Partea a 3-a e un Rondo-Burleske si prezinta o tehnica a contrapunctului cu densitate unicat in creatia mahleriana. Prelucrarea aproape fara respiro a temelor creeaza tensiuni, o apasare brutala. Aparitia unui moment luminos este rapid anulata de revenirea agresivitatii sonore care incheie in fortissimo miscarea. Finalul, Adagio, are o constructie polifonica comparabila cu maretia si monumentalitatea lui Bach. Meditatia are amprenta resemnarii, este ingemanarea durerii cu seninatatea, a increderii cu renuntarea.

In nuantele de extrem pianissimo, discursul muzical se pierde, se dizolva ca intr-o contopire cu infinitul. Pentru compozitor contopirea se va petrece in timpul scrierii urmatoarei simfonii, a X-a, pe care nu i-a mai fost dat sa o termine.

Dirijorul italian DANIELE GATTI (n. 1961) este Director muzical al Orchestrei Nationale a Frantei si Dirijor sef la opera din Zürich. A condus Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, a Operei Covent Garden s.a. A fost unul dintre cei opt dirijori angajati in proiectul "Orchestras for the 21st Century", menit a promova repertoriul muzical clasic. In 2008 a debutat la Festivalul de la Bayreuth in Parsifal de Wagner. Este pasionat de muzica lui Gustav Mahler, realizand serii de concerte cu lucrarile compozitorului, la Paris si Viena.

Sambata 24 Septembrie
Ora 19.30 Sala Mare a Palatului
Seria "Mari orchestre ale lumii"
ORCHESTRE NATIONAL DE FRANCE
Dirijor : DANIELE GATTI
● G. Mahler – Simfonia a IX-a in Re Major
Andante
Ländler
Rondo-Burleske
Adagio