Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nimeni nu-i profet în ţara lui, dar unii oameni se încăpăţânează să arate că se poate. La 34 de ani, Emy Drăgoi este unul dintre cei mai apreciaţi acordeonişti de jazz din Franţa. Totuşi, gluma televizată „s'il vous plaît, monsieur" l-a afectat în aceeaşi măsură în care a afectat profesori şi medici emigranţi.
De anul trecut, Emy este directorul şcolii de muzică de pe lângă Şcoala Franceză. Nu putuse decât să răspundă „Oui" propunerii ambasadorului francez. Cei peste 100 de elevi francezi din Bucureşti, familia de la Ploieşti şi concertele din Franţa l-au transformat în navetistul cu acordeonul în bagaj.• Jurnalul Naţional: Un critic muzical francez te numeşte „l'accordéoniste époustouflant". Chiar tai respiraţia publicului?
Emy Drăgoi: Nu ştiu dacă sunt cel mai bun acordeonist sau dacă tai respiraţia cuiva, dar mă bucură enorm astfel de aprecieri. În 2005 am primit titlul de cel mai bun acordeonist de jazz din Franţa şi aceasta este probabil cea mai mare recunoaştere profesională.
• Cariera ta de muzician înseamnă o jumătate din vârsta pe care o ai, dar recunoaşterea ei este în principal „externă". De ce este atât de greu să te impui în ţara ta?
Am fost absent din România în anii în care aici s-au creat „vârfurile". Dar am avut şansa de a-mi deschide orizonturile într-o ţară generoasă cu muzica. Şi a fost de ajuns să arăt ce pot face cu acordeonul, la un festival de gen din Franţa, pentru a urca apoi pe scene celebre, alături de nume mari ale jazzului. În România sunt mai prezent doar de câţiva ani, în special prin Festivalul „Nopţi albe de acordeon", care a împlinit deja cinci ani. Trăiesc o satisfacţie enormă la fiecare ediţie, atât ca organizator, cât şi ca artist, spectator sau gazdă pentru invitaţii mei, care-mi sunt şi colegi, şi prieteni.
• Merită efortul?
Da, categoric! La prima ediţie a fost greu, nimeni nu pricepea că acordeonul nu se limitează la muzica lăutărească, de aceea nici nu am primit sprijin organizatoric. Atunci m-am încăpăţânat, mi-am vândut un apartament pentru a plăti artiştii. Dar cei care au ascultat muzică clasică, jazz, tango şi alte genuri neobişnuite interpretate la acordeon au venit şi în anul următor. Ca să nu mai spun chiar că artişti internaţionali, invitaţi la ediţii anterioare vin acum din proprie iniţiativă, ca spectatori! Atunci am ştiut că încăpăţânarea mea a avut un rost! Iar în 2010 am făcut din nou un efort financiar mare, dar oricât s-ar adânci criza nu voi renunţa la „Nopţile albe".
• Ţi-ai complicat existenţa întorcându-te în România?
Nu am plecat de aici cu gândul de a rămâne în Franţa. S-a întâmplat însă să stau acolo mai mult decât intenţionam. Şi nici de acolo nu am plecat de tot. Am un apartament la Paris, agenda concertistică este la fel de plină. Mai greu e cu avioanele, cel puţin cinci-şase zboruri lunar. Dar în România am familia - soţia Claudia şi fetiţele Bianca şi Alessia, iar la Paris concertele. Şi peste tot am acordeonul cu mine, chiar şi în vacanţă!
• Ai evitat să povesteşti până acum de ce ai plecat să cânţi în Franţa...
Culmea, la momentul plecării eram foarte cunoscut şi solicitat în România. Dar eu voiam să fug de o domnişoară. Şi am plecat cu un contract de şase luni la un cabaret din Paris. După câteva seri a venit la mine un impresar, care mi-a spus că are nevoie de acordeonist. Am spus „Oui". Oricum, nu ştiam atunci să spun în franceză decât „oui", „non" şi „bonjour" (râde). Dar n-am făcut rău. Mi-a pus în braţe o agendă de 100 de concerte. Au urmat festivaluri de acordeon, cursurile la Academia de Jazz Bill Evans, unde mi-am impresionat profesorii nu prin cunoştinţe, cât prin capacitatea de a improviza şi de a reda. De la şase luni am rămas 14 ani...
