Zoia Alecu, viaţa dincolo de scenă: “Eu, în viaţă, totdeauna ajung la lucrurile bune mai târziu decât mi-ar fi trebuit”

La începutul drumului ei muzical şi-a dorit cu ardoare o chitară, pe care şi-a cumpărat-o singură, cu banii pe care i-a câştigat donând sânge. Talentul ei i-a înduioşat tatăl, care şi-ar fi dorit o altă carieră pentru fiica sa, dar care a ajuns cel mai emoţionat spectator al ei. A trecut prin două căsnicii şi nu şi-o mai doreşte pe a treia, dar vorbeşte cu drag despre Ionuţ, fiul care i-a dăruit deja prima nepoată. Zoia Alecu, cea care îşi transpune viaţa în cântec, prin metafore, a acceptat să vorbească, în premieră, despre viaţa de dincolo de scenă.

EVELINE PăUNA: Expresia “a avea muzica în sânge” se umple de sens, în povestea ta. Şi asta pentru că ţi-ai cumpărat prima chitară din banii strânşi donând sânge. Cum ţi-a venit ideea aceasta, care te-a ajutat pe tine, dar prin care şi tu ai ajutat, la rândul tău?

ZOIA ALECU: Povestea aceasta a ajuns să fie cunoscută datorită lui Horia Stoicanu, care mă ştie de când eram puştoaică. El ştia această poveste pe care eu nu am spus-o niciodată. În 2007, când mi-am lansat primul album de autor, Horia Stoicanu a scos această poveste de la naftalină. A povestit atât de frumos, încât am trecut peste faptul că, la început, mi-a displăcut profund că a spus-o. Dar aşa a fost. Mi-am dorit foarte mult să cânt cu chitara pentru că era foarte... în trend. Erau acele cântece de prostest, erau piesele lui Joan Baez, era Donovan, erau o grămadă de artişti care cântau balade prin America. Trendul acesta a prins şi la noi. Eu cântam de când eram copil, am fost la Liceul de Muzică, făcusem patru ani de vioară, aveam datele necesare să pot să fiu uşor autodidact. Viaţa mi-a dovedit că nici acum nu ştiu să cânt corect la chitară piese extrem de grele, nu sunt vreo mare chitaristă, însă atunci, când aveam 16 ani, îmi doream mult să merg în parc, să am o chitară şi să cânt. Şi eram convinsă că trebuie să-mi iau neapărat o chitară!

E.P.: Dar de ce să îţi iei o chitară şi nu “să ţi se ia o chitară”? Aveai, totuşi, 16 ani...

Z.A.: Pentru că mi-a fost teamă. Mai mult de tata. Tata avea nişte principii pe care nu voia să le încalce. Noi, fiind trei fete, una mai frumoasă decât cealaltă... îţi dai seama cum ar fi fost să mă duc la tata şi să îi spun că eu vreau să mă fac cântăreaţă! Ar fi fost... greu. Pentru că tata voia ca eu să am o şcoală, o facultate, o meserie corectă, care să îmi asigure un salariu. La vremea respectivă se spunea că fetele care devin cântăreţe automat devin femei uşoare. Ei bine, eu i-am demolat acest mit tatălui meu, dar făcând totul pe ascuns.

E.P.: Nici mama nu îţi era prietenă, ca să complotaţi?

Z.A.: Nu puteam să vorbesc cu mama despre asta, pentru că i-ar fi spus totul tatei. Pe de altă parte, situaţia noastră financiară nu era extraordinară. Eram patru copii. De exemplu, prima mea vioară a fost împrumutată din magazia şcolii. Eu am vrut să fac pian, tata a vrut să fac vioară.

E.P.: Poate cel mai greu instrument!

Z.A.: Da, dar mă bucur că l-am ascultat pe tata şi că am făcut vioară. Vioara formează foarte bine auzul muzical. E instrument netemperat, deci nu îţi dă sunetul direct, ci trebuie să îl cauţi, să îl formezi. Deci, cumva, situaţia financiară a familiei m-a făcut să prefer să merg să donez sânge, să strâng bănuţ cu bănuţ. Nu luam mai mult de 75 de lei pe o donare. Am avut răbdarea aceea de Sisif şi, în vreo opt luni, am strâns banii pentru prima chitară. Când am adus-o acasă am spus că am împrumutat-o de la cineva.

E.P.: Făcuseşi patru ani de vioară...

Z.A.: Da, iar părinţii erau obişnuiţi să studiez acasă. De la vioară îmi şi fuge ochiul drept, pentru că eram mereu atentă cum aşez arcuşul.

E.P.: Deci, deşi existau nişte prejudecăţi în familie în ceea ce priveşte domeniul muzical, totuşi ai trecut prin Liceul de Muzică. Cine te-a îndreptat pe acest drum?

Z.A.: Tata m-a dus. Pentru că eu cântam de mică şi aveam un volum puternic în voce. Şi am intrat la Liceul de Muzică, cu examen. Nimeni din familie nu cântase înaintea mea. Nici fratele, nici surorile mele nu erau pasionaţi de muzică, deşi toţi au avut ureche muzicală. Donca şi Elena, surorile mele, cântaseră la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, dar nimic serios. Iată, culmea, eu am moştenit volumul vocii... de la tata!

La 9 ani am început să scriu poezii. Mi se părea, atunci, că sunt îngrozitor de bătrână.

E.P.: Nu ai terminat Şcoala de Muzică. De ce?

Z.A.: Am renunţat în clasa a IV-a şi m-am dus la o şcoală obişnuită. Pentru că am fost o zăludă şi o nebună. Eram greu de pus pe alte căi decât pe acelea pe care mi le doream. De multe ori, acasă, ziceam ca tata şi făceam ca mine. Tata era un tip dur şi sever, dar ne-a iubit mult şi ne-a vrut tuturor binele. Dar eu nu consideram că o să-mi fie bine decât dacă o iau pe calea mea. Noaptea scriam la lumina lumânării, până când am reuşit să-mi strâng bani pentru o lanternă, din măruntul care mai rămânea după ce mă trimitea mama să fac cumpărături. Eram cea mai strângătoare dintre toţi. De multe ori, când n-am avut pâine în casă, eu am scos bănuţii strânşi de mine şi i-am pus să luăm pâine. Ei bine, şi acea lanternă m-a ajutat să pot să mă bag sub plapumă şi să scriu versuri. La 9 ani am început să scriu poezii. Mi se părea, atunci, că sunt îngrozitor de bătrână. Am rupt hârtia pe care am scris prima poezie, în care spuneam cam aşa... “soarta mi-a înfipt un cuţit în inimă, mă simt atât de în vârstă şi n-am realizat încă nimic...” . Cam asta era ideea. De ziua mea am scris-o, când împlineam nouă ani. 
Eram un copil interiorizat dar şi zbanghilitic. De ziua mea eram tristă pentru că mama se chinuia destul de mult, trebuia să muncească, tata era mai tot timpul plecat. Tata era ofiţer, iar mama, la vremea aia, făcea tot felul de joburi. Era bufetieră. Mai niciunul nu avea timp să stea cu noi. Noi am fost generaţia cu cheia de gât. Dar nu le-am reproşat asta, niciodată.

E.P.: Şi, totuşi, cum a aflat tata că nu ai împrumutat chitara?

Z.A.: Eu studiam mult, aveam deja compoziţii. “Orbii” este prima piesă pe care am compus-o atunci, pe la 17 ani. Spuneam aşa: “S-au strâns orbii în pădure, / Numărând bastoane albe. / Cădeau jos coaptele mure / Şi-şi făceau din mure salbe. / Doamne, vezi-i cum se scaldă / Toţi în negru întunecos / Bezna lor le pare caldă / Şi blestemul de folos. / Ce folos că nu sunt oarbă / Şi că văd al lor prăpăd / Cu privirea-mi ce stă roabă / Albului ce-am vrut să văd? / Să văd ce frumos simţim / Să văd că toţi ne minţim / Să văd ce, urâtul lor?/ Aş orbi, dar ei nu vor.ˮ Această piesă este pe albumul pe care l-am lansat în 2007. Iar eu am compus-o când aveam 17 ani. Mă certam cu regimul politic de la vremea respectivă. Mi se părea că noi, românii, eram un popor de orbi.

E.P.: Şi soluţia era o răzvrătire prin muzică sau chiar o plecare din ţară?

Z.A.: Nu mi-a trecut vreodată prin cap să plec din ţară. Îmi iubesc ţara, locul şi pământul. Aici sunt viaţa, visurile şi cântecele mele. Aici respir. În afara acestei ţări... nu mai sunt eu...

E.P.: Frumoasă, deşteaptă, cântai la chitară... băieţii făceau coadă la uşa tatălui?

Z.A.: O, nu făceau coadă la uşă, făceau coadă pe străzi, pe unde mă vedeau. Le era frică de tata.

Prima mare iubire a fost chiar primul meu soţ

E.P.: Prima mare iubire a apărut în acei ani?

Z.A.: Prima mare iubire a fost chiar primul meu soţ, pe care l-am cunoscut la vârsta de 17 ani şi jumătate. El m-a dus în Clubul Arhitecturii, în Club A.

E.P.: Şi tot el i te-a prezentat lui Doru Stănculescu, cel care a contribuit la lansarea ta...

Z.A.: Exact!

E.P.: Cum l-ai cunoscut pe soţul tău?

Z.A.: O prietenă de-a mea i-a povestit despre cum cânt. Şi am mers împreună în parc. Aşa ne-am cunoscut. Când m-a auzit, Cornel s-a îndrăgostit de mine. Eu aveam 17 ani, el era cu 12 ani mai mare decât mine. Ne-am cunoscut în 1973 şi ne-am căsătorit în 1979, dar am fost împreună în tot acest timp. El a fost primul meu bărbat.

E.P.: Cum te-a cerut de soţie?

Z.A.: A, nu... eu n-am avut parte de acest romantism desuet, cu inele scumpe. Cornel m-a cucerit, pur şi simplu, oferindu-mi flori pe care le smulgea din parcuri. Îmi umplea braţele cu flori.

E.P.: Se poate spune că a fost întâlnirea cea mai importantă din viaţa ta pentru că el i te-a prezentat lui Doru Stănculescu?

Z.A.: Sigur, pentru că datorită lui Cornel eu am intrat în acest univers de muzică folk.

E.P.: “Alecu” e numele tău, sau numele primului soţ?

Z.A.: E numele meu, de la părinţi. Am luat numele soţului, în acte. Nu pe scenă, pentru că în 1979 deja eram lansată. Iar apoi, după divorţ, mi-am reluat numele şi în acte.

E.P.: Odată intrată pe drumul acesta muzical, ai întâmpinat piedici?

Z.A.: Nu, piedici nu au fost. Lumea era impresionată de vocea mea. Când am intrat în muzica folk nu erau prea multe artiste. Era Marcela Saftiuc, după mine, la scurtă vreme a apărut Adriana Auş... Nu era rivalitate între noi.

E.P.: Odată ce începeai să ai un cuvânt de spus în muzică s-au împăcat şi părinţii cu opţiunea ta?

Z.A.: Să-ţi povestesc cum a aflat tata! Eu cântam de mama focului, dar un singur concert nu am putut să-l ascund de el. Un concert care avea loc la Sala Palatului. Întâmplarea a făcut ca, la concertul respectiv, să fie nume mari din folkul românesc, ordonate pe afiş... alfabetic. Eu, Alecu Zoia, prima pe listă, alături de Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir, Mircea Florian, Doru Stănculescu, Dan Chebac, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Trupa Catena.... Deci, pe acest prinicipiu, al ordonării alfabetice, afişul se deschidea cu mine. Tata a văzut afişul când venea de la serviciu. Avea şi Ziarul “Scânteia”, care anunţa concertul. Vine acasă. Eu... mă gândeam cum să plec la Sala Palatului şi să iau şi chitara cu mine... şi, după planurile mele, el trebuia să fie la serviciu. Tata m-a întrebat: “e coincidenţă de nume sau tu eşti?”. Pusă în faţa faptului împlinit, a trebuit să recunosc. “Şi eu de ce n-am ştiut?”... “Pentru că mi-a fost teamă că o să mă judecaţi” - îi vorbeam la persoana a doua plural.

E.P.: Toată viaţa aşa a fost?

Z.A.: Da, aşa am fost educaţi toţi. Aşa era pe vremea aceea, acum mulţi ani. Eu acum am 58 de ani. I-am spus tatălui meu că ştiam ce părere are despre fetele care se apucă de cântat. “De când cânţi?ˮ - m-a întrebat el. “De un an...”. M-a lăsat în camera mea, pe care o împărţeam cu surorile mele şi l-am auzit cum dădea telefon tuturor vecinilor şi colegilor spunându-le “fiica-mea cântă diseară, la Sala Palatului”. A cumpărat bilete şi a venit în sală. A umplut un rând de invitaţi. Aşa a aflat tata că eu cânt. În 1977 mi-a cumpărat chiar o chitară, pe care o am şi acum şi pe care o folosesc la compus.

E.P.: Ce s-a întâmplat cu prima chitară?

Z.A.: A transformat-o fiul meu, după prima mea plecare în afara ţării, în autostradă. Eu i-am adus cadou nişte maşinuţe de curse, iar pe el corzile chitarei l-au inspirat în a vedea o autostradă. Am găsit chitara zob, dar nu i-am spus nimic. I-am spus că e păcat. El, la vârsta de trei ani mi-a spus că o să-mi spargă chitara într-o zi pentru că din cauza ei eram tot timpul plecată şi lui îi era dor de mine. I-am spus că, dacă aş avea posibilitatea l-aş lua cu mine. Atunci condiţiile de turneu erau destul de grele – hoteluri neîncălzite.

E.P.: Când s-a născut Ionuţ?

Z.A.: În 1981.

E.P.: Erai pregătită să devii mamă? Să stai acasă cu copilul?

Z.A.: Am stat. Primele zece luni, cât l-am alăptat pe fiul meu am stat acasă. Apoi, dacă aveam vreo filmare îl luam cu mine în televiziune. Îl lăsam în cabină. Şi acum, când mă duc în TVR, mă întreabă cabinierele de el.

E.P.: Tatăl copilului ţi-a reproşat vreodată că stai prea mult timp plecată?

Z.A.: Nu, pentru că asta-mi era meseria. Nu puteam să las publicul să mă uite. Şi aşa am lipsit o perioadă. Dar n-am renunţat la televiziune.

Nu am fost acceptată din prima în Cenaclul Flacăra

E.P.: Un alt moment important al carierei tale a fost debutul în Cenaclul Flacăra.

Z.A.: Da, s-a întâmplat în 1974.

E.P.: Dar nu ai fost acceptată la început, în seara în care ai cântat cu Nicu Alifantis. De ce?

Z.A.: Nu. Când am cântat prima dată eram foarte răcită. Avream febră mare... Trebuia să te accepte Adrian Păunescu. În acea seară, el a fost mai pe gustul lui Păunescu. El a cântat o piesă pe “Repetabila povară”. Şi a cântat magistral! Dar şi eu cântam bine... Atunci sala a votat pentru mine, în unanimitate!

E.P.: Interesant. Nu cumva a fost altceva?

Z.A.: Nu. Nici vorbă. Păunescu a spus că sunt foarte tânără şi că publicul mai are timp să mă vadă. A spus că în seara aceea rămâne Nicu Alifantis.

E.P.: Şi tu ce ai spus?

Z.A.: Am plâns puţin. A venit Relu Gherghel, care era impresar şi organizator de spectacole şi mi-a spus să-mi şterg lacrimile. M-a întrebat dacă am luat vreun ban din cântat. I-am spus că nu... M-a anunţat că a doua zi aveam să cânt într-un concert plătit. Atunci am câştigat primii 75 de lei – că nu aveam atestat. Şi atunci m-am ambiţionat. Am fost adoptată imediat de Cenaclul Viaţa Studenţească, unde era o gaşcă frumoasă de ziarişti – Nicolae Dan Fruntelată, Mihai Tatulici, Sorin Roşca Stănescu, Ion Cristoiu...

E.P.: Şi acceptul la Cenaclul Flacăra când a venit?

Z.A.: A trimis Păunescu după mine, în 1975, când eram la Costineşti. Auzise lucruri bune despre mine. Şi mi-a spus că nu ştie ce a gândit în acel moment, în care m-a respins. I-am spus că nu mai pot fi cu totul în Cenaclu, pentru că eram membră a Cenaclului Viaţa Studenţească. Şi, în plus, cântam în deschiderea multor trupe. I-am spus că nu ştiu cât de corect ar fi fost, din partea mea, iar el mi-a replicat că o să vorbească cu Tatulici. Drept pentru care am făcut parte şi din Cenaclul Flacăra, şi din Cenaclul Viaţa Studenţească. Iar Păunescu întotdeauna m-a prezentat frumos şi s-a purtat corect cu mine. În orice caz, aşa cum se spune... orice rău spre bine.

E.P.: De ce s-a încheiat colaborarea cu Cenaclul Flacăra?

Z.A.: În 1981 s-a născut copilul. Un an de zile nu am plecat de acasă. Ne-am dat mâna prieteneşte. Adrian Păunescu şi-a cerut scuze, a fost... mai mult decât corect faţă de mine. Eram singura care îşi permitea să fumeze lângă Adrian Păunescu.

E.P.: Când ai început să fumezi?

Z.A.: La 15 ani. Din spirit de frondă. Din teribilism. M-am lăsat atunci când am aflat că sunt însărcinată, apoi, după primul an al copilului, m-am apucat iar.

Am considerat că dacă mă pun pe făcut copii s-a terminat cu viaţa mea artistică

E.P.: Când s-a terminat prima căsnicie şi de ce?

Z.A.: Prima căsnicie s-a terminat în 1983, dintr-un motiv pe care-l păstrez pentru mine. Am rămas în relaţii prieteneşti cu tatăl copilului meu.

E.P.: Un singur copil...

Z.A.: Am considerat că dacă mă pun pe făcut copii s-a terminat cu viaţa mea artistică. Pentru că nu poţi să faci şi una şi alta. Aveam nevoie de linişte.

E.P.: Alt moment important al carierei... Sfinx. Devenit ulterior Sfinx Experience.

Z.A.: Da... S-a întâmplat în 1986. M-am mirat că m-au chemat. I-am spus Crinei Mardare, pe care o cunoşteam, că nu înţeleg de ce mă vor pe mine. Din vedere ne ştiam din Liceul de Muzică George Enescu, pe care ea l-a terminat, nu ca mine. Apoi am plecat împreună în turnee pentru că făceam parte din aceleaşi spectacole. Întotdeauna mi-a părut un om bun. Şi o vedeam chiar ca pe un crin: alb, curat şi frumos!

E.P.: Cine stătea cu copilul în toată perioada aceasta?

Z.A.: Eu am plecat cu ei când fiul meu avea 6 ani. Ne despărţeam mereu cu lacrimi, mă întorceam din drum... A fost greu!

E.P.: 18 ani ai stat cu trupa. Dacă n-ar fi fost Sfinx, ce-ar fi fost în perioada aceea? Ai fi cântat folk, pentru că aşa se arăta drumul?

Z.A.: Aş fi plecat cu Circul de Stat, pentru şase luni în Emiratele Arabe. Pentru că eu făcusem muzica pentru tot spectacolul de turneu... Semnasem contract...

E.P.: Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost dacă ai fi ales alt drum în anii aceia?

Z.A.: Nu ar fi fost ceea ce trebuia să fac. În viaţă nimic nu e întâmplător. Eu am simţit că ăsta e trenul în care trebuie să urc. În viaţă, lucrurile vin atunci când eşti pregătit să le primeşti. Între 2004 şi 2005, noi am avut vreo cinci concerte. Doar atât!

E.P.: Oare de ce?

Z.A.: Pentru că nu eram pe gustul publicului. Nu mai eram foarte tineri... A venit şi manelizarea, a venit şi muzica de club, a apărut şi mima care se făcea pe scenă sub numele de playback. Noi nu aveam o muzică facilă. Lui Mişu Cernea îi plăcea să spună că publicul nostru trebuie să aibă măcar liceul la bază. La televiziuni erau din belşug sâni şi funduri dezgolite. Publicul a reînceput să aprecieze muzica bine cântată... ceva mai târziu.

E.P.: 2005 a însemnat şi o cădere emoţională pentru voi, atunci când v-aţi despărţit?

Z.A.: Nu... eu chiar am propus să facem un concert de adio, pentru public. Mişu nu credea că o să se termine. Timpul a dovedit că am avut dreptate. Apoi au vrut ei un concert de adio, dar nu mai era cazul. Între 2005 şi 2007, când mi-a apărut primul album solo am dat ore de canto.

E.P.: Te gândeai că vei reveni în prim-plan? Cum de ai fost gata în 2007 pentru albumul “Vino aici”.

Z.A.: Nici prin cap nu mi-a trecut să mă las de muzică. Din 2006 până în 2007 am căutat orchestrator, producător, studio.

E.P.: Dacă n-ar fi mers?

Z.A.: Am mers la sigur, ştiam că lumea vine după mine. Uitasem de mine ca brand personal în perioada trupei, pentru că nu se putea altfel.

Înainte de a doua căsătorie i-am spus celui care avea să-mi devină soţ că, dacă facem pasul, va trebui să-mi mut copilul în Olanda

E.P.: Revenind la sfera personală, ştiu că a existat o iubire cu un olandez. Olandezul zburător?

Z.A.: A fost o iubire care s-a transformat într-o căsnicie. O poveste care a durat nouă ani. L-am iubit înţelept. S-a încheiat pentru că eu, în viaţă, totdeauna ajung la lucrurile bune mai târziu decât mi-ar fi trebuit. Ne-am cunoscut în Olanda, când am fost să cumpăr o maşină. El era car dealer. S-a îndrăgostit tare de mine. L-am cunoscut în 1992 şi ne-am căsătorit în 1994. El stătea în Olanda, iar eu la vremea aia eram aproape opt luni acolo. Nu m-am gândit mai departe, că o să se termine trupa... I-am propus să vină în România dar ar fi fost complicat. Avea şi nişte probleme medicale şi depindea de sistemul de sănătate de acolo.

E.P.: Şi v-aţi despărţit pentru că nu vă potriveaţi... geografic?

Z.A.: Nu numai. Ajungeam tot mai puţin acolo. El cheltuia enorm venind aici. Dar am rămas prieteni, vorbim şi acum.

E.P.: Acum iubeşti?

Z.A.: Da, iubesc. Nu mai sunt îndrăgostită ca atunci, dar e cineva în viaţa mea. N-am de gând să mă mai mărit...

E.P.: Ce s-a întâmplat cu fiul tău?

Z.A.: Înainte de a doua căsătorie i-am spus celui care avea să-mi devină soţ că, dacă facem pasul, va trebui să-mi mut copilul în Olanda. A acceptat bucuros. Ionuţ l-a plăcut foarte mult şi l-a considerat ca şi pe tatăl lui, deşi nu i-a spus “tata”. Iar Ionuţ este şi acum în Olanda. Are casa lui, jobul lui, soţie, copil. El mi-a spus atunci, demult, să mă mărit.

E.P.: Simţi că l-ai pierdut? El fiind în Olanda şi tu în România?

Z.A.: Nu l-am pierdut şi n-o să-l pierd niciodată. Ne vedem de câteva ori pe an, şi săptămânal pe internet. Sunt bunică. Am distrus mitul bunicii! Când sunt cu nepoata mea sunt bunică cu adevărat, dar tot am energie!

E.P.: Acasă, în Bucureşti eşti tot mai singură. Sora ta, care locuia cu tine s-a stins, iar la câtva timp s-au dus şi părinţii tăi...

Z.A.: Sunt orfană. Am poze cu ei peste tot prin casă. Mă gândesc adesea la ei şi vorbesc cu fotografiile. Dar mi-e greu să vorbesc despre asta...

E.P.: Te sperie viitorul şi faptul că trebuie să fii mereu creativă, mereu în formă... succesul nu e garantat fără muncă...

Z.A.: Eu aşa trăiesc de-o viaţă. Am împlinit 41 de ani de carieră. Mai am atâtea de spus, atâtea de învăţat, atâtea de făcut!