Neastâmpărul tragic al lui Nicolae Labiş

S-au împlinit, ieri, 80 de ani de la naşterea lui Nicolae Labiş, dar faptul a trecut aproape neobservat. Fireşte, această cifră- 80- nu intră în cutumele ceremonialului aniversativ, dar cred că poetul „Primelor iubiri” merită mult mai mult decât aceste câteva cuvinte de aducere aminte. Fireşte, se vor găsi arbitrii ai bunelor practici politice şi culturale care îmi vor atrage atenţia că Nicolae Labiş a fost un poet care a scris despre partid şi despre comunişti. Nimic mai fals! Nicolae Labiş a trăit şi a scris în acele timpuri întunecate pe care le însuşi le-a zugrăvit atât de dureros în „Moartea căprioarei”: „Dar lege ni-i deşartă şi străină/Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/Iar datina şi mila sunt deşarte/Când soră-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte”, dar biografia şi opera sa nu se rezumă la atât.

Nicolae Labiş a trăit, într-adevăr, în acele timpuri grele şi neguroase, dar asta nu însemnă că li s-a supus fără crâcnire sau, mai mult, că le-a fost un zelos cântăreţ năimit, dintre cei care populau şi chiar dirijau lumea literelor şi artelor. Dimpotrivă, aşa cum o atestă amintirile celor care l-au cunoscut cu adevărat şi l-au preţuit aşa după cum o merita, Nicolae Labiş a fost un nesupus, un rebel, adică un „antisistem”. A fost un om de o maturitate surprinzătoare pentru anii săi, un om care şi-a pus întrebări dramatice, dureroase, dar,mai ales,un om care şi-a asumat răspunsurile sale la aceste întrebări:„Sunt spiritul adâncurilor/ Trăiesc într-o altă lume decât voi,/În lumea alcoolurilor tari, acolo unde numai frunzele/Amăgitoarei neputinţe sunt veştede.”

Câtuşi de puţin întâmplător, ca om şi ca poet, Nicolae Labiş avea să îşi rostească „evocarea frăţească” pentru Rimbaud, acest „încâlcit ştrengar, Arthur”.Gestul său avându-şi temeiuri cu mult mai puternice decât ale unui non-conformism ostentativ, teatral şi artificial:„Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimă,/Neastâmpărul tău tragic te-a- nviat aici, acum”.

Dacă ar fi să numesc o poemă pe care o cred a fi în măsură să exprime crezul lui Nicolae Labiş aş alege, fără a sta prea mult pe gânduri, pe cea despre Maşterul Manole „Meşter valah, azi nume de fântână”. Un adevărat manifest despre forţa magică a Artei de a rezista şi de a dăinui mai presus de orice „comandă socială” ca şi de cei ce nutreau iluzia că pot decide asupra creatorului şi a actului de creaţie: „S-a destrămat sub piatră-n mănăstire/Cel ce demult a poruncit ca domn./ Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,/Fără odihnă,/fără uitare,/fără somn.”

Acest „neastâmpăr tragic” al lui Nicolae Labiş nu putea şi nu avea cum trece fără a fi subjugat şi, până la urmă,pedepsit de către aceia care doreau, cu orice preţ, să facă din talentul său clocotitor un argument forte al invincibilităţi dogmelor „realismului socialist” şi ale „artei cu tendinţă”, răspunzând docil la „comanda socială”. Aceste clişee rudimentare şi false aflate fiind într-o ireconciliabilă ruptură cu valorile esenţiale, perene, ale artei autentice. Valori pe care ideologii de serviciu „la înfierau cu mânie proletară” şi le stigmatizau ca fiind „expresii ale decadenţei şi ale putreziciunii”, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Tudor Arghezi dar şi în cazurile altor creatori de seamă.

Cu timpul au ieşit la iveală cabalele urzite, la Şcoala de literatură, dar nu numai acolo, pentru a-l intimida pe rebelul Nicolae Labiş şi a-l încolona în corul „toboşarilor vremurilor noi”. După moartea poetului s-a aflat că i se decisese excluderea din UTM, sub diverse pretexte mai mult sau mai puţin întemeiate. Fapt care nu trebuie să ne mai mire de vreme cât există mărturii ale unor colegi ai săi de generaţie care dovedesc interesul aparte şi înţelegerea matură, curajoasă, de care Nicolae Labiş a dat dovadă în cazul a două evenimente care au zguduit „lagărul socialist”.Evenimente care s-au petrecut în 1956, anul morţii sale. Este vorba despre Raportul de înfierare a „cultului (stalinist n.n.) al personalităţii şi urmărilor sale” prezentat de către Hruşciov la Congresul XX al PCUS şi, mai târziu, despre brutala intervenţie a armatelor Tratatului de la Varşovia care au pus capăt schimbărilor radicale pe care le-a început, în Ungaria, guvernul Imre Nagy.

Aceste două evenimente au avut o extraordinară rezonanţă în conştiinţa lui Nicolae Labiş, relevându-i adevărata faţă a realităţii timpurilor sale. În acest fel, poetul a înţeles , cu adevărat, sensul istoriei şi, prin aceasta, a dat noi orizonturi metaforei sale memorabile:„lupta cu inerţia”. De aceea, este lesne de imaginat pericolul imens pe care îl putea reprezenta pentru dictatorii ideologici şi politici un Nicolae Labiş care ar fi scris şi ar fi rostit, deschis şi fără reţineri, Adevărul. Aşa după cum este de bănuit ce ameninţare putea reprezenta pentru prea-puternicii zilei reverberaţia profundă a mesajului său în conştiinţa cititorilor, în primul rând a tineretului.

S-a discutat îndelung şi, cu siguranţă, se va mai discuta despre cum ar fi evoluat Nicolae Labiş dacă, în urma accidentului din noaptea de 9/10 decembrie 1956, la puţină vreme după ce împlinise „douăzeci de ani şi încă unul”, cursul vieţii nu i s-ar fi întrerupt atât de nedrept. Există felurite moduri de a răspunde la întrebare, fiecare, în felul său, motivat dar şi susceptibil de a fi contestat. Un singur lucru este, însă, deasupra oricărei îndoieli, prin „neastâmpărul său tragic”, prin sinceritatea şi devoţiunea cu care s-a dedicat „luptei cu inerţia”, Nicolae Labiş este şi va rămâne „buzduganul unei generaţii”, după cum în chip memorabil l-a numit Eugen Simion.

Al unei generaţii a cărei identitate este dată nu numai de sensul strict cronologic al termenului, cât mai ales de convergenţa de idealuri, de valori şi de aspiraţii a celor ce o alcătuiesc. Generaţie creatoare care, cu siguranţă, se va regăsi,mereu, în acest catren testamentar al lui Nicolae Labiş: „Iertat să fie cel ce la mânie/Mi-a împlântat cuţitul pân*la os,/Dar neuitat ş neiertat să fie/Cel care-a râs de gându-mi bătăios.”