Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Orhan Pamuk a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într-o zonă înstărită din Nişantaşı. Presat de părinți să urmeze o carieră în arhitectură, se înscrie, după absolvirea cursurilor la American Robert College, la Institutul tehnic din Istanbul. Nu rezistă până la capăt în aerul tare al cifrelor și al matematicilor înalte. O cotește spre ziaristică, iar în 1976 absolvă școala de jurnalism și se dedică exclusiv scrisului. La 23 de ani avea un singur vis - să trăiască din scris -, pe care avea să-l împlinească depășindu-și năzuințele. Retras într-un apartament din vechiul Bizantion, Orhan și-a închinat viața literaturii și orașului din care-și trage sevele.
Pierderea identității imperiale otomane
De altfel, cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul, nemurind vechea capitală a împăraților bizantini și a urmașilor lui Osman în povești tulburătoare. „Reluând lectura volumului Istanbul (traducere: Luminița Munteanu) - sesiza criticul și istoricul literar Paul Cernat într-un crochiu închinat scriitorului turc -, mi-au reținut atenția câteva lucruri peste care, la prima lectură, trecusem prea ușor. Primul ar fi melancolia ca specific psihologic local, explicată de autor ca sentiment crepuscular al pierderii identității imperiale otomane; Pamuk fiind, deopotrivă, un modern occidentalizat și un spirit centripet, comprehensiv față de tradițiile locale, îl explică foarte bine, inclusiv sociologic. Interesant e că aceeași melancolie post-imperială a turcilor îl atrăsese, cu decenii înainte, și pe Sadoveanu, în Ostrovul lupilor și Fantazii răsăritene.”
Ecouri dinspre Craii… lui Mateiu
„Oricum - a continuat Paul Cernat -, înțelegi mai bine identitatea periferică a literaturii române moderne din secolul XIX și de la începutul secolului XX în oglinda fostului Centru - supus, și el, unui proces de modernizare occidentală și de clivaj identitar. Comentând vasta Enciclopedie a Istanbulului alcătuită de Reșat Ekrem Koku (despre a cărui identitate gay, în prelungirea vechii literaturi a efebilor locali, formulează observații interesante), Pamuk surprinde unele elemente ale literaturii istanbuleze de foileton similare lumii Crailor... lui Mateiu Caragiale (strănepotul bucureștean al plăcintarului-șef din Stambul, venit la noi în suita fanariotului Caragea, buha ciumei): povești de dragoste, crailâc și desfrâu plasate în vechiul Istanbul cu o notă de intrigă și depravare pe fondul unei atmosfere de exotism și romantism. De exemplu: Cârciumi și feciori de cârciumă din Istanbulul de altădată sau Fătălăii.”
Oi din România, grâu din America
Tot aici: „Poate nu-i lipsit de relevanță - dată fiind sexualitatea necanonică a personajelor și autorului - faptul că somptuoasa ediție bibliofilă din 1945 a Crailor... a fost ilustrată, omagial, de artiștii plastici George Tomaziu și Dinu Albulescu, personaje dramatice ale culturii gay subterane/ reprimate din România stalinistă (un contributor al ediției a fost și N. Steinhardt). Sunt și alte observații de interes autohton în Istanbul, cum ar fi acelea în care Pamuk rememorează expresiv, din perioada copilăriei sale, accidentele unor mari tancuri petroliere românești (cum ar fi Ploiești sau Independența) foarte prezente pe atunci în zona Bosforului - în atenția celor interesați de industria noastră petrolieră din epocă. Mai aproape de prezent, este evocată scufundarea vasului libanez Rabunion, cu peste 20.000 de oi importate din România, în urma ciocnirii cu vasul de marfă filipinez Madonna Lili, care transporta grâu de la New Orleans spre Rusia.”
Bizanțul „expediat”
Altă față a literaturii lui Orhan Pamuk: „Ar fi multe de spus despre voluptățile culinare locale care au recolonizat Europa și pe care le întâlnești, copios, inclusiv în scrierile mai tinerei și mai ereticei Elif Shafak. Sau despre felul în care istoria personală a autorului se deschide în evantai spre o arheologie istorică, socială, culturală, economico-politică și, firește, sentimentală a fostei capitale imperiale și a civilizațiilor acestuia. Din păcate, deși nu e omisă, moștenirea Bizanțului mi s-a părut cam expediată (lucru oarecum de înțeles, dar și de regretat, pentru mine cel puțin). Altfel, pe drept nobelizatul Orhan a reușit nu doar prin Istanbul, ci cam prin tot ce a scris - în frunte cu (în opinia mea) Cevadet Bey și fiii săi și O ciudățenie a minții mele - să-și pună Orașul din care n-a plecat niciodată pe harta literară a lumii. Poate puțintel cam târziu pentru o identitate (post-)imperială, dar bine.”
Primul roman publicat, primul roman după Nobel
Primul roman al lui Orhan Pamuk, Cevdet Bey și fiii săi este povestea unei familii de mici comercianți dintr-un vechi neam de negustori, ultimul care se mai luptă cu valul înnoitor occidental. Romanul acoperă istoria a trei generații, de la începutul secolului XX până în zilele noastre, depănată alături de întâmplări ce-au marcat viața mai mult sau mai puțin necunoscută a Turciei. Poarta către această viață este o familie din Nisantası - cartierul copilăriei lui Pamuk -, a cărei poveste cotidiană se desfășoară precum filmul detaliat al unei diorame: efectul produs de apariția noilor locuințe, marile familii care, treptat, renunță la tradiție și se lasă influențate de valul înnoitor, plăcerea mersului la cumpărături în Beyoglu sau chiar radioul de duminică seara… O lume patriarhală ce-și schimbă treptat și inevitabil fibrele intime.
Modelul Rastignac
Orhan Pamuk avea să comenteze (nu fără o fină ironie) acest melanj cultural/tendința de occidentalizare a universului otoman: „Când am vizitat pentru prima dată Parisul, la vârsta de treizeci de ani, m-am grăbit să ajung în locurile evocate de cele mai importante romane franceze pe care le citisem. Am mers, asemenea eroului lui Balzac, Rastignac, să admir orașul de pe culmile cimitirului Père-Lachaise și am fost surprins să descopăr cât de banal arăta totul. Totuși, în primul meu roman, Cevdet Bey și fiii săi, am creat un erou care-l preia în mod explicit pe Rastignac ca model.”
Generațiile pierdute
Romanul O ciudăţenie a minţii mele, prima carte publicată de Orhan Pamuk după decernarea Premiului Nobel pentru Literatură (2006), este, la rândul lui, o epopee modernă, desfăşurată pe parcursul a mai bine de patru decenii (1969-2012), în centrul căreia se află unul dintre milioanele de personaje secundare ale Istanbulului: iaurgiul şi bragagiul Mevlut Karataş. Povestea adeseori înduioşătoare a contraeroului Mevlut Karataş, cu bucuriile, sensibilităţile, izbânzile şi, mai ales, eşecurile sale, este de fapt povestea celuilalt Istanbul, a vânzătorilor stradali, a cartierelor de barăci, a imigranţilor din Anatolia care ajung să schimbe, treptat, textura şi stilul de viaţă tradiţional al oraşului, pe valul ambiguu al pribegiilor moderne. Modernizarea bătrânei cetăți, pe fundalul eternelor frământări politice, se asociază cu dispariţia unor îndeletniciri tradiţionale, cu modificarea dramatică a peisajului uman, cu nenumărate înfrângeri personale, nevăzute şi neştiute, care marchează destinele generaţiilor pierdute ale Istanbulului contemporan.
73 de ani a împlinit Orhan Pamuk în această vară, pe 7 iunie.
2006 este anul în care Orhan Pamuk a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
„La fel ca şi cartea, răvaşul se citeşte prin adulmecare, pipăire, atingere. Din pricina asta, deştepţii spun: Ia citeşte, să vedem ce zice scrisoarea! Iar proştii spun: Ia citeşte ce scrie!”, Orhan Pamuk, scriitor
„Pamuk surprinde unele elemente ale literaturii istanbuleze de foileton similare lumii Crailor... lui Mateiu (strănepotul bucureștean al plăcintarului-șef din Stambul, venit la noi în suita fanariotului Caragea, buha ciumei).”, Paul Cernat, critic literar
„Oare dragostea să fie aia care-l tâmpeşte pe om sau doar tâmpiţii se îndrăgostesc?”, Orhan Pamuk, scriitor
Citește pe Antena3.ro
