Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Să începem cu înaintașii, rădăcini puternice ale culturii românești: „Tatăl, Aron Densusianu, fiu al parohului unit Bizantius Pop din Densuș, a fost unul dintre primii autori ai unei istorii a literaturii române, din păcate de un eticism obtuz, habotnic. Fratele acestuia, istoricul Nicolae Densusianu, este - deși adept al latinismului - autorul unei «biblii» (de succes dubios și azi) a primordialismului dacic autohton («Dacia preistorică», stimulată de Hasdeu), fascinantă totuși ca speculație - sau halucinație - megaloman-istoriografică”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat în prologul unei biografii închinate Densușienilor. Și-acum, la rând, personajul principal: „Ca și ei, Ovid a fost un «eretic» în raport cu tradițiile Școlii Ardelene, de la care a preluat cultul latinității, dar pe care l-a redimensionat în cheie modernă”.
A cercetat graiurile vlahilor din Peninsula Balcanică
Detaliat? „Specializat la Berlin și, mai ales, la Paris, unde îi are ca maeștri pe Antoine Meillet și Gaston Paris, Ovid Densușianu își ia licența și doctoratul (cu teze despre poezia medievală franceză), devine universitar bucureștean (unul dintre marii profesori ai Literelor bucureștene, academician, membru al unor asociații de profil din Franța și, mai ales, o autoritate în istoria limbii, dialectologie, gramatică istorică, lingvistică romanică (occidentală), folcloristică și etnografie etc., integrate într-un orizont interdisciplinar”, remarca Paul Cernat. Fără îndoială un cărturar de seamă al neamului, Ovid a scris mult și bine: „De referință sunt studiile de dialectologie apuseană, poezia neolatină, toponimie, folclorul păstoresc, graiurile vlahilor din Peninsula Balcanică - opina profesorul Cernat. Repere ale lingvisticii românești sunt «Istoria limbii române»/«Histoire de la langue roumaine» (până în secolul al XVI-lea, cu date fundamentale despre originea limbii) și monumentalul «Dicționar etimologic al limbii române. Elementele latine», realizat în colaborare cu I.A. Candrea”.
Prima istorie literară românească (valabilă)
În continuare, pe urma studiilor lăsate moștenire de Ovid Densușianu: „«Istoria literaturii române» (1898) - mai remarca Paul Cernat - e prima istorie literară românească în care criteriul operațional nu mai e doar istoric, ci și estetic. O extensie a ei va fi editată în trei volume, între 1920 și 1933, sub titlul «Literatura română modernă». Remarcabil când se aplică secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, Densușianu devine tot mai necreditabil ajuns la contemporanii interbelici. Înainte de E. Lovinescu, a încercat să fie criticul de direcție al modernității noastre neolatine și citadine prin revista «Vieața nouă» pe care a condus-o din 1905 (dar a cărei influență se stinge după 1920; următoarea revistă condusă de el, «Grai și suflet», va fi mult mai modestă). A încurajat, de regulă, discipoli servili și dogmatic-cenaculari”.
„Raționalitate latină” versus „iraționalism vitalist german”
Mai mult: „Conferințele despre simbolism, urmărite cu profit de viitori critici moderniști precum Perpessicius, au fost editate în volum în 1910, iar cursurile din perioada neutralității despre poezia simbolistă franco-belgiană și «pericolul» futurist vor fi adunate în două volume sub titlul «Sufletul latin și literatura nouă» (1922). Ele conțin și o pledoarie de război, pro-antantistă, pentru valorile raționalității latine, opusă «iraționalismului» vitalist german care ar fi infestat avangardele pentru a distruge din interior tradiția umanistă europeană”. Ce scenariu! În completare: „Academismul simbolismului său (pe care-l reduce la clasicizantul Henri de Regnier, la energetismul lui Verhaeren sau la bucolismul lui Francis Jammes) îi va face pe tinerii simboliști independenți, în frunte cu Ion Minulescu, să se separe de el polemic. De fapt, Ovid Densușianu a fost un modern neoclasicizant, iar adevărații lui discipoli (N. Davidescu, Dragoș Protopopescu, Iuliu Cezar Săvescu) au mers pe această linie”.
Ervin, poet sub acoperire
Printre ultimele comentarii critice: „Ovid a fost căsătorit cu scriitoarea Elena Bacaloglu - monografă a lui Maeterlinck și primă soție a lui Radu D. Rosetti - mutată, după divorțul din 1925, în Italia, unde, sub influența ideii imperiale italiene stimulate de neoclasicismul (neolatinismul) modern, va conduce un partid fascist asociat lui Mussolini. Ovid Densușianu a încercat, cu încăpățânare, să fie și poet «simbolist» sub pseudonimul Ervin, cu rezultate înduioșătoare; nu i-a ieșit deloc nici dramaturgia. Admirabil savant multidisciplinar, dar spirit dogmatic, avea grave carențe de gust artistic, iar judecățile sale despre modernitatea interbelică sunt uneori la fel de obtuze ca ale lui N. Iorga, colegul sămănătorist de la Universitate și Academie”.
Aventuriera Elena Bacaloglu, fondatoarea Fasciei Naționale Române
Elena Bacaloglu (1878-1947), jurnalistă, critic literar și politiciană de dreapta, s-a căsătorit la doar 19 ani cu Radu D. Rosetti (avocat, poet, dramaturg, epigramist, nepot al lui Titu Maiorescu și apropiat al lui I.L. Caragiale). Căsătoria a fost un fiasco, după niciun an cele două firi aventuroase depunând actele de divorț. Elena a pus apoi ochii pe Ovid Densușianu, pe care l-a sedus rapid, devenind soția acestuia și pătrunzând astfel în elita familiilor românești interbelice. Nici acest mariaj n-a ținut prea mult, năbădăioasa Elena părăsindu-l până la urmă și pe profesorul universitar. Ușurată de povara matrimonială și atrasă de ideologia fascistă, domnișoara Bacaloglu a luat calea Italiei, unde s-a și stabilit pentru câțiva ani, măritându-se - ați ghicit - din nou, de data aceasta cu un italian sadea.
Umăr la umăr cu englezoaica Rotha
În „Cizmă”, Elena a aderat la mișcarea fascistă inițiată de Benito Mussolini. N-a făcut însă mulți purici nici în fosta capitală romană. În 1921, impetuoasa jurnalistă revenea în România, unde fonda o mișcare fascistă româno-italiană, bazată pe ideea apartenenței celor două culturi la trunchiul comun latin. Doi ani mai târziu, gruparea politică a Elenei fuziona cu un alt partid de dreapta, dând naștere Fasciei Naționale Române. Traducătoare a scrierilor lui Benito Mussolini în limba română și politiciană cu zvâc, Elena Bacaloglu a rămas în istorie drept una dintre cele două femei care au condus grupări extremiste în perioada interbelică, alături de englezoaica Rotha Lintorn-Orman, (fondatoare a unei mișcări fasciste britanice, în 1923).
Premiat la Paris
În 1898, lui Ovid Densușianu îi era publicată la Paris opera fundamentală „Histoire de la langue roumaine, vol. I, „Les origines”, în care erau (și sunt) strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Tot în acea perioadă, savantul născut la Făgăraș era ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905, Densușianu primea Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Acasă, la București, înființa Societatea de Filologie, în cadrul căreia avea să prezinte numeroase comunicări cu tematică lingvistică (reunite ulterior în „Buletinul Societății Filologice”).
Creator de școală lingvistică
Ovid Densușianu a întemeiat și a condus revistele „Viața nouă” (1905-1925) și „Grai și suflet” (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. De altfel, O. Densușianu este creatorul școlii lingvistice de la București. Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost profund atașat.
149 de ani s-au împlinit pe 29 decembrie 2022 de la nașterea lui Ovid Densușianu
Ovid Densușianu a fost filolog, lingvist, folclorist, istoric literar, membru al Academiei Române și profesor universitar la Literele bucureștene
„Ovid Densușianu a încercat, cu încăpățânare, să fie și poet «simbolist» sub pseudonimul Ervin, cu rezultate înduioșătoare”, Paul Cernat, critic literar
„Admirabil savant multidisciplinar, dar spirit dogmatic, O. Densușianu avea grave carențe de gust artistic”, Paul Cernat, critic literar
„Judecățile sale despre modernitatea interbelică sunt uneori la fel de obtuze ca ale lui N. Iorga”, Paul Cernat, critic literar
