Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născut într-o familie de burghezi (avocați, consilieri, grefieri etc.), Pierre Corneille este cel mai mare dintre șase copii. Nu va fi singurul scriitor din familie: fratele său mai mic, Thomas, va concepe și el piese de teatru. Dar să deschidem baierele unui crochiu memorabil, întocmit de cercetătoarea Anca-Maria Christodorescu în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012): „Pierre Corneille face studii strălucite într-un colegiu iezuit (1615-1622), unde își va scrie și primele versuri (în latină). Își ia licența în drept și va exercita, conștiincios, dar fără strălucire, profesia de avocat timp de mai bine de douăzeci de ani. Cea dintâi piesă, comedia Mélite (1628?), îl consacră imediat în societatea roueneză. Ea va fi reprezentată apoi cu mare succes la Paris (stagiunea 1629-1630). Vor urma comediile: La Veuve (Văduva) (1632), La Galerie du Palais (Galeria Palatului) (1633), La Suivante (Însoțitoarea) și La Place Royale (Piața Regală) în 1634 - aceasta din urmă schițând deja profilul viitorului erou cornelian. Din aceeași perioadă datează și tragicomedia Clitandre (1631)”.
Sub aripa lui Richelieu
Anul 1635 (anul înființării Academiei Franceze) îl găsește făcând parte din grupul celor cinci scriitori care lucrează sub îndrumarea cardinalului de Richelieu. Este o recunoaștere a meritelor și în același timp un avantaj material, căci primește de la protectorul său o indemnizație anuală (la fel cum va primi, mai târziu, de la Mazarin și de la Ludovic al XIV-lea). „Acum, poetul se îndreaptă către ceea ce va fi adevărata lui vocație și creează prima tragedie: Médée. Corneille nu abandonează însă definitiv comedia: revine la ea în anul imediat următor cu L’Illusion Comique (Iluzia comică) (1636). Ultimele comedii - Le Menteur (Mincinosul) și La Suite du Menteur (Urmare la Mincinosul) - sunt datate 1643 și 1644. Sfârșitul anului 1636 îi aduce poetului triumful cu tragicomedia Le Cid (Cidul). Succes inimaginabil la public. În ianuarie 1637, tatăl lui Corneille este înnobilat de către rege. Publicată în luna martie, piesa cunoaște și prima ei traducere (în engleză) în cursul aceluiași an”.
Disputa Cidului
Și totuși: „Foarte curând încep atacurile la adresa lui Corneille și va avea loc ceea ce în istoria literară este cunoscut sub numele de disputa Cidului. De o parte, Corneille și miile de admiratori dezlănțuiți, de cealaltă - Academia Franceză și Richelieu, fondatorul acesteia, dornic să-i impună autoritatea de cenzor în lumea literelor. Mandatat să redacteze Opiniile Academiei asupra Cidului, Jean Chapelain produce o lucrare obtuză și închistată în prejudecăți, în care academismul se războiește - fără succes - cu geniul. Profund șocat, Corneille nu va produce nimic timp de trei ani. Dar, din această confruntare, drumurile se limpezesc și principiile tragediei clasice se delimitează. Revenindu-și, Corneille începe seria capodoperelor: Horace (1640), Cinna și Polyeucte (1641), La Mort de Pompée (Moartea lui Pompeius) (1642), Rodogune, princesse des Parthes (Rodoguna, principesa parților) (1644)”.
Eșec, apoi succes (în provincie)
Și câteva detalii-altfel: „În 1641, Corneille se căsătorește cu Marie de Lampérière - din căsătorie vor rezulta șapte copii. Charles, al cincilea născut, care părea să moștenească talentul tatălui său, va muri la vârsta de doisprezece ani. După moartea lui Richelieu (1642), mecenatul acestuia este continuat de cardinalul Mazarin, căruia poetul îi dedică tragedia La Mort de Pompée (publicată în 1644). De precizat că dedicarea pieselor către ilustre personalități ale epocii, care uneori jucau și rolul de Mecena, era un obicei răspândit la vremea aceea. Piesele lui Corneille, publicate mai întâi separat, vor fi reunite într-un volum, iar prima ediție apare în 1644, sub titlul Œuvres de Corneille, Ière partie (Opere de Corneille, partea I) și cuprinzând primele opt piese până la Cidul. Partea a doua, cuprinzând această ultimă piesă și următoarele șase, va apărea în 1648. În 1646, primul eșec: Théodore, vierge et martyre (Teodora, fecioară și martiră), dar nu total, căci piesa va cunoaște un oarecare succes în provincie. În 1647: Héraclius și publicarea tragediei Rodogune, cu dedicație către prințul de Condé Le Grand Condé.”
Cinci ani de sterilitate
Eveniment important: Corneille este primit în Academia Franceză. „Următorii trei ani sunt zbuciumați. Este perioada tulbure a celor două Fronde, conflict între regalitate și aristocrație, care colorează următoarele două piese ale autorului: comedia eroică Don Sanche d’Aragon (1649-1650) și tragedia Nicomède (1651), aceasta din urmă fiind un succes remarcabil. În ciuda unui binemeritat succes, anul 1651 se sfârșește prost pentru Corneille: își pierde pensia, iar tragedia Pertharite va fi un eșec brutal. Se hotărăște atunci să renunțe la teatru și, cufundat în lecturi pioase, începe să traducă în versuri (din latină) Imitatio Christi. Publicată treptat, până la ediția completă din 1656, lucrarea va cunoaște un real succes, iar veniturile încasate de autor vor contrabalansa pierderea pensiei. În același an, încearcă o revenire în teatru, cu La Toison d’Or (Lâna de aur), dar e un moment în care interesul general pentru tragedie a scăzut (vreme de cinci ani la rând nu se mai reprezintă nici una).”
Reînvierea
În 1657, abatele d’Aubignac publică tratatul Pratique du Théâtre (Practica Teatrului), în care se arată (cu mici excepții) foarte elogios la adresa lui Corneille. Încurajat, Corneille se hotărăște să reintre în circuit, iar tragedia Œdipe va constitui evenimentul stagiunii 1659-1660. Din nou biografa Anca-Maria Christodorescu: „În 1660 apare ediția în trei volume, purtând titlul Théâtre de Corneille revu et corrigé par l’auteur (Teatru de Corneille, ediție revăzută și îngrijită de autor). Fiecare volum este precedat de un Discours, în care autorul își expune principiile teoretice asupra teatrului, într-un fel de replică la tratatul lui d’Aubignac, iar fiecare piesă este însoțită de câte un comentariu (Examen). Toate dedicațiile au fost suprimate: dacă, la vremea lor, Corneille le socotise necesare acte de umilință, acum se consideră prea celebru pentru a le mai menține. Succesul pare reînviat. În 1662, are loc premiera tragediei Sertorius, extrem de admirată. Recunoscut și respectat de toată lumea, Corneille se află în culmea gloriei. Este momentul pe care frații Corneille îl aleg pentru a părăsi orașul Rouen și a se instala la Paris, în casa ducelui de Guise, noul lor mecena, abandonând tihnita viață provincială pentru una oficială și prestigioasă.”
Monstru sacru
Tragedia Sophonisbe (1663) constituie semnalul unei noi dispute literare, inițiată de abatele d’Aubignac, potrivnic principiilor teoretice ale lui Corneille. „Ea se suprapune altei dispute, care are în centru piesa lui Molière - L’École des Femmes (Școala femeilor). De câțiva ani, Molière se arăta ostil fraților Corneille. Atacat în același timp de d’Aubignac și de Molière, Corneille rămâne imperturbabil: puterea lui în lumea literelor este atât de mare, încât nimeni nu-și poate permite demolarea monstrului sacru. Ca o consacrare suplimentară, în același an apare și monumentala ediție a operelor sale complete: Théâtre, în două volume, format in-folio, rezervat până atunci doar marilor scriitori din Antichitate. Nici un alt scriitor din secolul al XVII-lea nu va mai cunoaște (în timpul vieții) o asemenea glorie. Tot în anul 1663, se instituie mecenatul regal: Corneille figurează în fruntea listei. Recunoscător și plin de admirație pentru tânărul rege Ludovic al XIV-lea, poetul nu va mai conteni să-i consacre versuri elogioase.”
Citește pe Antena3.ro
Bătălia celor două Bérénice
Spre final: „Tragedia Othon (1664) reprezintă încă un (oarecare) succes. Ultimul. Căci, în ciuda onorurilor și a poziției de monopol pe care Corneille o deține în lumea artistică a vremii, în filoanele sale subterane, opera corneliană a început să se deprecieze. Un pericol o pândește și din afară: apariția unui nou poet tragic, în persoana lui Racine. În decembrie 1665, acesta din urmă obține un succes răsunător cu tragedia Alexandre. Pe măsură ce gloria lui Racine crește (Andromaque, 1667, și Britannicus, 1669, sunt adevărate triumfuri), steaua lui Corneille apune. Următoarele sale tragedii Agésilas (1666) și Attila (1667) sunt mai degrabă două eșecuri, foarte dureros resimțite de către Corneille, care încetează să mai scrie vreme de trei ani. În 1670, lupta surdă dintre Corneille și Racine devine rivalitate în văzul lumii: are loc bătălia celor două Bérénice. Ambii autori compun câte o piesă cu același subiect: Corneille, Tite et Bérénice (Titus și Berenice), iar Racine - Bérénice. Nu se știe nici până azi cu exactitate dacă ei înșiși au dorit această confruntare sau o terță persoană (Henriette d’Angleterre?) ori dacă numai hazardul a regizat-o (ipoteza a treia fiind totuși mai puțin probabilă).”
Și totuși…
Concluzia? „Cert e că succesul piesei lui Racine - adevărată culme a creației sale - estompează rapid palidul interes stârnit de piesa lui Corneille. La publicarea celor două piese, Racine o însoțește pe a sa cu o prefață care este un strigăt de victorie, în timp ce Corneille și-o publică fără nici cel mai mic comentariu, semnându-și prin tăcere declinul și eșecul. Și totuși, în 1672, Donneau de Visé lansează revista Le Mercure Galant, care va deveni marea redută a partizanilor lui Corneille în lupta împotriva lui Racine. Și totuși, doamna de Sévigné, ferventă admiratoare a bătrânului poet, lansează butada (de două ori anti-profetică): «Moda lui Racine va trece, precum cea a cafelei». Și totuși, poetul mai produce două tragedii: Pulchérie (1671) și Suréna (1674), după care, vreme de zece ani, peste inspirația corneliană se așterne tăcerea neagră ce precede moartea.”
Stimă și protecție
Cele din urmă tușe: „Bătrânețea îi este tristă, ca orice bătrânețe, dar nu mizeră sau obscură, cum s-a pretins uneori. Este adevărat că, un timp, i-a fost retrasă pensia regală, dar lucrul acesta i-a afectat mai mult orgoliul decât bunăstarea. Iar dacă Racine este acum în culmea gloriei, Corneille este oricum înconjurat de stima generală, regele continuă să-l considere cel dintâi poet al Franței și, periodic, i se reprezintă cu succes marile tragedii. Până prin 1680, poetul mai scrie versuri de circumstanță (cele mai multe adresate lui Ludovic al XIV-lea), își mai revede edițiile (ultima fiind cea din 1682) și participă la ședințele Academiei (ultima oară în august 1683). După care, Corneille se stinge încet-încet. Moare pe 1 octombrie 1684 și este înmormântat a doua zi la biserica Saint-Roch, în prezența fratelui său, Thomas. Astăzi, nu se cunoaște exact locul mormântului. În ianuarie 1685, la trei luni după moartea lui Corneille, fotoliul său de la Academie este ocupat de Thomas Corneille, prilej cu care Racine, devenit director al Academiei, aduce marelui dispărut un admirabil omagiu.”
419 de ani se vor fi împlinit în 6 iunie 2025 de la nașterea lui Pierre Corneille.
20 de ani a activat Pierre Corneille ca avocat (în secolul al XVII-lea).
„Când știi cât valorezi, nu te opri până nu obții ce ți se cuvine.”, Pierre Corneille
„Felul cum dai prețuiește mai mult decât ceea ce dai.”, Pierre Corneille
„Nici un alt scriitor din secolul al XVII-lea nu va mai cunoaște (în timpul vieții) o asemenea glorie.”, Anca-Maria Christodorescu, biografă
