Poetul-bombardier care i-a pulverizat pe Caragiale și Arghezi

„Nicolae Davidescu debutează editorial în 1910 cu, probabil, cel mai bun volum de versuri al său, «La Fântâna Castaliei», în care pozele macabre sunt cizelate cu eleganță parnasiană. Onorabil e și crepuscularul «Inscripții» (1916). În acești ani de estetism militant mai publică - pe lângă bune traduceri din Villiers de l’Isle-Adam, Oscar Wilde sau Théophile Gautier - și un volum eclectic de proze («Sfinxul», 1915), cu secvențe fantastice, exotice, biblice sau psihologice, între care se disting «Zâna din fundul lacului» sau «Iov»”, semnala criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei rememorări meritorii. Facem loc aprecierilor avansate de profesorul Paul Cernat: „Superior e criticul Davidescu, influențat de Remy de Gourmont, mai aplicat în comentarea literaturii simboliste decât comilitonii (Nicolae e și autorul primei cronici despre «Plumb» de George Bacovia). N-are dreptate Eugen Lovinescu, critic simbolist cu întârziere, să-i conteste primatul - simbolismul românesc n-a avut, în epocă, un critic mai avizat”.

Atenție la „Vioara mută”!

În continuare, pe potecile curiozităților zgândărite de biograful Paul Cernat: „Prizonier timp de doi ani în lagărele bulgărești din timpul Primului Război Mondial, Nicolae Davidescu revine înverșunat polemic după 1918. Ca și B. Fundoianu, consideră că poezia română începe cu simbolismul (inclusiv Eminescu e afiliat curentului) provocând reacții virulente. Cele două volume de articole critice («Aspecte și direcții literare») constituie, probabil, partea cea mai rezistentă a operei sale”. Și câteva remarci (mai) calde: „Inegale, deși uneori interesante compozițional, sunt romanele «Conservator și C-ia» (1924, reconstituire cvasi-eseistică a descompunerii Partidului Conservator) și thriller-ul psihologic «Vioara mută» (1928, dezvoltare a unei nuvele mai vechi, «Biserica din Slatina»). Cel mai bun roman al său e «Fântâna cu chipuri» (1933), parabolă intelectuală sarcastică despre condiția artistului. Un volum de nuvele din 1925, «Crima din Strada Nopții», reia eclectismul din «Sfinxul»”.

Decăderea unui publicist

Imediat, câteva nuielușe usturătoare: „N-a convins ambițioasa, dar searbăda epopee lirică din «Cântecul Omului» (inspirată de concepția lui Renan asupra istoriei omenirii și de proiectele marilor poeți vizionari, de la Dante la Hugo, trecute prin decadentism). Volumele organizate cronologic, pe mari civilizații istorice (Iudeea, Helada, Roma, Evul Mediu, Renașterea, Țara Românească) eșuează, finalmente, în triumfalism folclorizant; mai reușite rămân primele cicluri (decorativ-parnasiene), scrise înainte de 1920. I-a editat, competent, pe congenerii Iuliu Cezar Săvescu și Ștefan Petică”. Mai mult: „Sensibilitatea neoclasică îl va determina pe N. Davidescu să situeze, retrospectiv, întregul estetism autohton sub semnul parnasianismului (o antologie din 1943 a poeziei simboliste se intitulează «Din poezia noastră parnasiană»). Deprimantă e involuția publicistului, asemănătoare fascizării lui Gabriele D’Annunzio”.

S-a stins în închisoare, la Ocnele Mari

Printre ultimele comentarii, deloc măgulitoare: „Apărut (mai puțin finalul) în periodicul comunizant «Cuvântul liber», amplul eseu denigrator despre Caragiale (denunțat drept «ultimul ocupant fanariot», «inaderent la spiritul românesc»), urmat de un nou atac detestabil - «Arghezi, poet minor» -, indică un ethos ultranaționalist și antisemit, dezlănțuit după 1937 (vezi, între altele, volumul «Primejdia iudaică» și colaborările furibunde din presa de extremă dreapta). Omul devenise un megaloman dificil de suportat”. Concluzia: „După 1945, revenirea în viața literară îi e blocată. Condamnat la cinci ani pentru antisemitism, în 1948, Nicolae Davidescu moare în închisoare - la Ocnele Mari - pe 12 iunie 1954, înaintea eliberării. Deriva acestui spirit cultivat, generată și de vechi frustrări, a fost surprinsă bine de fostul său amic Constantin Beldie în Memoriile sale de sertar, apărute în anii 2000. Recuperarea sa editorială a fost dificilă și incompletă. În ultimele două decenii, nepotul fratelui său, criticul de artă Cătălin Davidescu, a publicat, alături de volume mai vechi, și o serie de texte inedite din arhiva acestui decadent neoclasic, despre care rămân multe lucruri de spus”.

„Măscăriciul Caragiale” și „Minorul Arghezi”

Într-o cronică literară semnată de Gheorghe Grigurcu anul trecut în revista „Viața românească” erau puse sub lupă unele dintre cele mai fierbinți articole ale interbelicului românesc, „bombele” de presă prin intermediul cărora N. Davidescu îi „încondeia” iscusit pe Caragiale și Arghezi, cel mai valoros dramaturg român, respectiv cel mai titrat poet: „Un imprevizibil viraj l-a înregistrat însă critica lui N. Davidescu după 1935, moment în care, colaborând la săptămânalul «Vremea» și cotidianul «Acțiunea», cu texte convergente politicii de dreapta, ajunge a considera specificul etnic drept criteriul de căpetenie al valorii operelor literare. Care să fie explicația unei atari mutații?”, se întreba, pe bună dreptate, Grigurcu, pentru a-și răspunde imediat printr-o dublă mirare: „Cumva o eliberare afectivă, o manifestare a unui fond primar latent, o dorință de-a ieși din «corsetul estetic», cum ar fi socotit Remy de Gourmont? Sau pur și simplu, așa cum s-a afirmat, tentația apropierii de autoritățile zilei, dispensatoare de funcții?”.

Trei torpile pentru „ultimul ocupant fanariot”

Oricare ar fi fost explicația - bani, titluri, funcții ori explozii emoționale -, articolele lui N. Davidescu au generat în epocă o gâlceavă uriașă, ale cărei ecouri nu s-au stins nici astăzi, la un secol distanță. „Cel mai sonor text semnat de N. Davidescu pe acest nou făgaș e neîndoios «Caragiale, cel din urmă ocupant fanariot sau inaderența lui la spiritul românesc», complementar urmat de «Inaderența lui Caragiale la spiritul românesc» și «Ultimul ocupant fanariot sau inaderența lui Caragiale la spiritul românesc». Comentarii care au întâmpinat o explicabilă reacție negativă, Aderca recurgând la formula «un atentat la spiritul comic», Pompiliu Constantinescu indicând «inaderența organică la spiritul satiric», Șerban Cioculescu referindu-se la o variantă a degradării ființei umane într-o lume diriguită de «legea absurdului», transpusă în «inaderența la spiritul românesc»”, consemna Gheorghe Grigurcu. De remarcat însă că nu toată lumea bună a culturii românești l-a pus la zid pe poetul-bombardier. Dimpotrivă. „S-au înregistrat, e drept, și apărători ai lui N. Davidescu, precum Octav Șuluțiu și Victor Eftimiu”, menționa Grigurcu.

Vivacitate, vervă, polemică

„Tot atât de provocator - mai semnala criticul literar Gheorghe Grigurcu - e și un alt text al acestuia, «D. Tudor Arghezi ca poet minor». Orice s-ar spune, ambele manifestări stigmatizate în privința sensului lor generic dificil de admis, posedă o vivacitate, o vervă polemică anevoie de contestat. Așezat pe o direcție sfidătoare, N. Davidescu se relevă aici într-unul din punctele cele mai expresive ale producției sale critice. Nu întâmplător paginile în chestiune s-au întipărit cu precădere în conștiința publică. Sub unghiul refuzului pe care-l adoptă, căutarea înfrigurată a argumentelor, coerența asocierilor, patetismul tonului să recunoaștem că pot exercita o stranie atracție. Negația nu și-ar putea avea alibiul calității verbului său?” 

„Junele voievod Mitică”

Poate că da, dar să facem loc, mai bine, diatribei adresate de N. Davidescu lui Caragiale, măcar pentru că foarte puțini dintre cei tineri o cunosc: „A insista mai departe pe această cale de dovedire a inaderenței lui Caragiale la imponderabilul românesc ar fi o cruzime inutilă. Măscăriciul din el se mulțumea cu colecția de tipuri prinse la suprafața vieții manifeste a «junelui voievod Mitică», pentru a petrece sângeros pe seama noastră, și mai ales, de departe, sufletește permanent și fizicește pe cât cu putință, să își alcătuiască - la fel oricărui călător străin care ar fi notat observațiile lui făcute la noi pe baza deosebirei de climat moral și sufletesc înnăscute dintre el și subiectele sale - întregul teatru de marionete caragialești”. 

„Minimum omenesc animal”

Ca și celei în care Arghezi este expediat ca „poet minor”: „Întreaga operă a d-lui Arghezi nu este, astfel, decât un repertoriu, cu uluitoare mijloace de redare, a ceea ce d-sale, personal, ca autor, firește, îi place sau îi displace, a ceea ce d-sa urăște sau iubește, fără nici o etică, fără urmări în planul intelectual al lucrurilor, ca un copil care aleargă, zbiară, plânge, cade sau se scoală, sau ca un mânz într-o livadă cu fân. Cântecul d-sale e, astăzi, lipsit și de cauzalitate și de finalitate, exprimând acel minimum omenesc animal, în care vorbesc, țipă sau cântă instinctele primare ale rasei, pentru care d. Arghezi găsește pregnantă formă de exprimare”.

Harnic publicist

Membru al „Grupului nostru” din jurul lui Ion Minulescu, N. Davidescu a semnat în „Revista celorlalţi”, „Viitorul”, „Convorbiri critice”, „Sămănătorul”, „Viaţa românească”, „Ramuri”. Din 1910 până la izbucnirea războiului mondial a colaborat mai asiduu la „Facla”, „Viaţa socială”, „Falanga literară”, „Rampa”, „Insula”, „Universul literar”, „Revista idealistă”, „Capitala” etc. 

136 de ani s-au împlinit pe 1 noiembrie 2022 de la nașterea poetului și criticului literar Nicolae Davidescu.

„Măscăriciul din el se mulțumea cu colecția de tipuri prinse la suprafața vieții manifeste a «junelui voievod Mitică», pentru a petrece sângeros pe seama noastră”, N. Davidescu despre I. L. Caragiale

„Cântecul d-sale e, astăzi, lipsit și de cauzalitate și de finalitate, exprimând acel minimum omenesc animal, în care vorbesc, țipă sau cântă instinctele primare ale rasei”, N. Davidescu despre Tudor Arghezi

După trecerea bacalaureatului și efectuarea stagiului militar, N. Davidescu s-a înscris la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe care însă n-a absolvit-o.

Căzut prizonier la Turtucaia, în Primul Război Mondial, N. Davidescu a îndurat aproape doi ani de recluziune în lagărele din Bulgaria.