Amza Pellea, un actor fără cusur

Amza. S-a născut la 7 aprilie. Acum ar fi avut 82 de ani. A murit atât de tânăr!
A fost născut pentru teatru. A fost născut pentru film.
A debutat în teatru la Craiova, unde a plecat împreună cu Victor Rebengiuc, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Sanda Toma, Rucăreanu. A debutat în film în “Setea”. Toate primele lui apariţii din “Tudor”, “Răscoala”, “Haiducii” vestesc marile creaţii: “Mihai Viteazul”, “Şi-atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, “Dacii”, Puterea şi adevărul”.
Amza Pellea era un actor fără cusur. Era un om fără cusur. Stilul jocului său actoricesc era atât de versatil construit pe un fundament solid, căci altfel cum să-l crezi în Nea Mărin şi, a doua zi, să fii uluit văzându-l în Mihai Viteazul. Cum să străluceşti în comic grotesc, cum să fii uluitor în genul epic?!
Îşi juca eroii cu o mare uşurinţă. Îl ajuta statura de voievod, ochii de vultur, mişcările lui calme care ascundeau o energie atomică.
Cuvintele par a fi plate în a-l descrie pe el.
Amza era om bun şi luminos. Era năstruşnic. Altfel cum să-l nască el pe Nea Mărin şi să stârnească o asemenea popularitate imensă încât n-a mai putut să se lupte cu celebritatea. În lume, cum apărea, oamenii murmurau: Uite-l pe Nea Mărin! Nea Mărin îi furase identitatea. Şi ce lucru extraordinar avea în el de s-a putut lupta cu Nea Mărin şi să joace acel Ipu fabulos din “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” sau acel personaj politic atât de rafinat din “Puterea şi adevărul”.
La o filmare m-a întrebat ceva despre Iaşiul meu natal. Şi când i-am spus că de la Focşani îmi bate inima de bucurie că o să-mi văd oraşul, străzile, casele, teatrul, el mi-a mărturisit:
­ De câte ori trec Oltul sunt cuprins de emoţie. Mă duc acasă ca la o întâlnire cu Dumnezeu!
M-a mirat emoţia şi preţiozitatea cuvintelor.
Era foarte simplu Amza. Clar. Just. Şi iarăşi bun. Şi-aşa a fost recepţionat de toată lumea. Mari şi mici, buni şi răi. Într-o carte a lui Mihăilescu am citit că o ciobăniţă, aproape de Băileşti, o olteancă ar fi spus:
­ Dacă ni-l daţi pe Amza, nu mai vine lupul la oi.
A murit la 52 de ani, suferind şi aşteptând moartea, după această boală umilitoare, cu ochii deschişi.
Tudor Gheorghe i-a dedicat lui Amza o baladă emoţionantă: “(….) Nea Mărine, Nea Mărine,/ Mă-ntreabă Jiul de tine/ Că te-aşteaptă suspinând/ Din Băileşti să vii râzând,/ Nea Mărine, Nea Mărine.../ Şi către-nceput de iarnă/ Ţi-ai întins o gheară, doamnă,/ Şi l-ai luat pe drumu-ăl mare/ Nici cu puşcă, nici călare/ Ni l-ai răstignit sub stele/ Târfă neagră şi-n putere/ Nea Mărine, Nea Mărine,/ Ce-a avut moartea cu tine?/ Că te-a scos din rod, din viaţă/ Rupe-i-s-ar coasa-n braţe/ Nea Mărine, Nea Mărine.../ Amza, suflet de haiduc/ Se-ndulceşte frunza-n nuc/ Şi de verde-amară cum e/ Lacrimile-i cad pe strune/ Mi se-ncheagă glasu-n gură/ Ca sângele-n tăietură./ Nea Mărine, Nea Mărine,/ Mă-ntreaba Jiul de tine/ Strânge-ţi ceata călătoare/ Şi pe sub pământ, călare/ Rotunjeşte-ţi căutarea/ Până simţi pe frunte marea/ Munţii ţării-n pumnul drept/ Şi Oltenia pe piept,/ Nea Mărine, Nea Mărine...”.
Amza, aşa i-am spus toţi! Amza, ca unui haiduc. Personaj popular, iubit şi respectat, Amza a avut multă nobleţe. Mi-l aduc aminte foarte frumos şi bun. Rolurile lui în teatru, nenumărate, au rămas să vorbească despre dragostea lui pentru scenă. Amza vorbea mereu despre teatru. Glumea şi răscolea. A fost un om important.
S-a văzut asta şi-n rolurile lui, unde l-am admirat foarte mult.
În “Cadavrul viu” de Tolstoi, “Un Hamlet de provincie” de Cehov.
A fost un om simplu, firesc şi sincer şi iarăşi repet, bun. A fost un om bun. Ne-a lăsat multe lucruri că să ne gândim plăcut la el. Şi ne-a lăsat-o pe Oana la a cărei naştere i-a dedicat, cu emoţia unui tată împlinit, versurile: “Te-ai întrupat din stele,/ din pulbere, din vânt,/ din gândurile mele,/ din apă, din pământ/ şi din iubirea noastră/ clocotitoare, vie.../ prin tine-ntind o mană/ spre-nalt, spre infinit,/ iar tu te legi prin mine/ de cei care-au murit//. Prin tine devin veşnic/ şi capăt sens şi ţel,/ prin tine sunt puternic,/ sunt piatră, sunt oţel/ şi, datorită ţie,/ fetiţa mea cea mică,/ de-acuma lui taticu’/ de moarte nu-i e frică!…”
Închid ochii şi retrăiesc “timpul pierdut” şi sunt emoţionată.
O, prieteni dispăruţi, atât de mulţi plecaţi, printre ei Amza, pentru care am avut acest deosebit respect. Un gând pios şi recunoştinţă în amintire că am trăit în acelaşi timp…