Dan Puric: “Dacă vrei să cucereşti un popor nu trebuie să vii cu armata peste el. Este suficient să-i tai rădăcinile şi privirea spre cer”

Există clipe în viaţă când simţi că iubeşti un om necondiţionat şi lumina lui te face să străluceşti. Momentul în care înţelegi că fără această revelaţie nu ai fi ştiut niciodată ce fel de persoană eşti te schimbă definitiv, te ajută să te înalţi. Înţelegi că acest om nu ţine cont de modă, nu îşi pleacă fruntea să atingă pământul în faţa nimănui, ci îl sărută pentru că în el sunt rădăcinile a căror sevă îl colindă în fiecare clipă. Acest om frumos nu vrea să impună nimănui nimic din ceea ce el oferă cu generozitate. Acest om frumos se numeşte Dan Puric şi nu există român care să nu-l cunoască, iar ceea ce oferă cu generozitate, pe lângă multe altele, este trilogia „Suflet românesc”, spectacol, carte şi conferinţă. Şase luni am aşteptat ca programul să-i îngăduie o întâlnire. Când în sfârşit a venit momentul aproape că uitasem întrebările de emoţie. S-a întâmplat însă, fără să pot înţelege de ce, ca pentru venirea pe lume a acestui interviu să folosesc forcepsul. De câte ori încercam să-l duc la bun sfârşit se întâmpla câte ceva care mă oprea, semn că toate lucrurile au o vreme a lor... Fiecare dintre noi trăim un moment de cumpănă în care, privind înapoi, încercăm să cântărim binele și răul, frumosul și urâtul, pierderea și câștigul, viața noastră petrecută în timp. Fiecare se naște cu un har, fiecare dintre noi are o misiune personală. Dan Puric, prin tot ceea ce face, ne arătă și nouă, celorlalți, că lumea poate fi altfel, lăsându-ne să o privim prin ochii lui. Iubirea, încrederea neclintită în puritatea valorilor morale, credinţa, toate acestea pot fi sta în picioare în această lume dezlănțuită. Este suficient să le spui oamenilor că ele există. Să le dai speranţă. Şi Dan Puric dă speranţă românilor în fiecare carte, la fiecare conferinţă, la fiecare spectacol. Omul frumos găseşte dăruirea mai mult decât necesară.

-Ne-am întâlnit, iată, când oamenii sărbătoresc ziua iubirii. Mă întreb şi întreb de ce nu sărbătorim ziua iubirii în fiecare zi?

-În fiecare zi este o zi a iubirii atât timp cât ai capacitatea să recunoşti asta. Pentru alţii o zi poate să fie o corvoadă, încă o nebuloasă, depinde cum este poziţionată inima. Se zice că iubirea este rodul duhului, aşa spune sfântul apostol Pavel. Ce frumos! Să spună că duhul are un rod, un copil. Primul copil este iubirea, pe urmă credinţa, pe urmă răbdarea, e o ordine pe care au stabilit-o şi dacă te uiţi puţin în viaţă cam aşa este. Piatra pe care s-a construit biserica este cea a iubirii. Asta a dat Iisus. Până la el, zeii erau doar puternici şi nemiloşi, erau fără de milă. Mila pe acest pământ a fost adusă de Iisus. Apoi propagată prin apostoli. Întotdeauna m-am gândit cum într-un imperiu fantastic de puternic, nemilos în raporturile umane, 12 desculţi amărâţi, fără să aibă facebook şi internet, au răspândit această iubire. Este un lucru extraordinar. Ce a făcut ca să contamineze credinţa aceasta a lui Iisus şi să demoleze un imperiu de necredinţă? Ce a făcut ca asta să dureze 2000 de ani, până şi acum? După părerea mea, ca să vorbeşti despre iubire astăzi pare aşa uşor de telenovelă, pentru că s-au suprapus anumite lucruri şi ea nu mai este eficientă într-o lume în care se caută profitul, automat. Oamenii se consumă sentimental de parcă ar fi produse de mall. Unul pe altul. Ei nu trăiesc unul pentru altul şi ca să pui problema iubirii astăzi este un risc, pentru că urechile au fost deja cimentate. De fapt, iubirea este baza. Parcă sfântul apostol Pavel a spus „Dacă iubire nu am, nimic nu sunt!” Fantastic! Asta este baza. Pe ea construieşti totul. Pe urmă apar inteligenţa, funcţia creatoare. Astea sunt verişoare de gradul doi, trei. Iisus a reconsiderat în mod absolut sufletul omenesc. Nu-i dădeau importanţă până la el.

-Este prietenia o formă de iubire?

-Grecii antici puneau prietenia pe primul plan. O puneau dincolo de dragostea dintre un bărbat şi o femeie, ziceau că prietenia este mult mai valabilă. De asta în viaţă nu ai mulţi prieteni. Unul, doi. Prietenia este un dar. Trebuie să ştii să fii prieten. Trebuie să ştii să o cultivi. Prietenia cunoaşte momente dificile, limită, caracterul unui om se vede. „Poţi să stai cu un om toată viaţa şi să nu ştii cu cine ai stat”, ştiu de la mama. M-a izbit lucrul acesta. Într-o situaţie limită cu omul care a stat 15 ani lângă tine vezi că reacţionează îngrozitor de urât. Iar altul care reacţionează ca un câine. De la câine văd fidelitate. Acolo este iubirea necondiţionată şi este şi o esenţializare. Eu am zis că diferenţa dintre mine şi labradorul meu e de 3000 de ani de civilizaţie. Când mă duceam într-o zi în Parcul Carol cu căţeluşa la plimbare era un afiş mare cu un viitor primar. Diferenţa dintre noi doi a fost că eu am privit afişul, ea nu. A privit un fir de iarbă. Acolo stă esenţa. Altă lume. Dacă reuşeşti să priveşti firul acela de iarbă, natura, afişele se duc, viaţa socială este aşa cum este, toate acestea se duc. Câinii au fidelitate. Dacă eşti atacat, un câine sare şi te apără cu preţul vieţii. Când un bărbat îşi apără femeia cu preţul vieţii atunci acela este un bărbat. Şi invers. Şi o femeie. Acestea sunt acte de martiraj şi de iubire autentică, de sacrificiu. Iubirea cere jertfă. Restul sunt ambiţii... de bere.

-Citeam undeva că limba pe care oamenii o vorbeau înainte de Turnul Babel, când s-au amestecat graiurile şi greu s-au mai înţeles între ei, era limba inimii. Să fie oare adevărat?

-Da, limba comună nouă, tuturor, este cea a inimii, de asta fac eu genul acela de spectacol de pantomimă. Se zice că tăcerea este limbajul vremii ce va să vie. Nu muţenia. Ea este o infirmitate fiziologică. Tăcerea este un limbaj. Oamenilor le este frică de tăcere, de asta când vin acasă primul lucru pe care îl fac este să deschidă televizorul. S-au obişnuit cu zgomotele şi cu informaţiile. Oamenii nu mai ştiu să mediteze, fiinţa de tip contemplativ a fost alungată din cetate şi atunci se creează nevroze, de aici raporturi interumane scurte, pe interes. Omul nu mai este învăţat să mediteze, pentru că nimeni nu mai aplaudă starea asta de gândire. Mi-a zis un preot o dată, după ce m-a văzut la o conferinţă la Ateneu „Domnul Dan, ştiţi cu ce seamănă conferinţele dumneavoastră?” „Cu ce?” „Erau doi ţărani care mergeau pe câmp şi unul avea un sac gol, găurit, îl târa după el, dar îl scutura. Celălalt l-a întrebat «De ce scuturi, mă?» «Să nu intre şobolanul înăuntru». Dumneavoastră ne scuturaţi creierul şi sufletul ca să nu intre mizeriile”. Frumoasă remarcă, pentru că există şi cealaltă remarcă, să ai sacul plin cu şobolani şi să scuturi ca şobolanii să nu gândească.

-Oamenii sunt din ce în ce mai tulburaţi, mai speriaţi, mai departe de credinţă ca oricând. Este criza aceasta care parcă nu se mai termină motivul adevărat?

-Asta se întâmplă la nivel mondial. E agitaţie tot timpul, frică. Criza financiară este făcută special să creeze, dincolo de profit şi de intenţiile criminale, panică. Omul trebuie ţinut tot timpul în panică. Şi cum faci asta? Îi creezi frici, îi creezi boli. Altfel de războaie ducem acum, te ucid din alimente, te ucid din stres, din nesiguranţă şi sfântul Ignatie Briancianinov zicea că în vremurile din urmă dracul inventează păcate mici pe care să nu le observi, pentru că şi-a dat seama că la păcatul mare omul se crucifică. Creştinii se crucificau, şi a zis nu, din astea mici, neobservabile. De exemplu, veneam cu taxiul şi undeva pe la Unirii am văzut un afiş un bebeluş drăgălaş, dar care purta pe mână o brăţară pe care scria „Sunt liber să-mi aleg sexul!” Copilaşul acela de câteva săptămâni. Şi acesta este genul care se inoculează în subconştient, o anormalitate. Pentru că un om care trebuie să-şi aleagă sexul, săracul, vrând, nevrând este un om cu o problemă. Nu faci dintr-o problemă medicală zonă de normalitate. Atunci ăla e păcatul mic. Mi-a dat soluţia un părinte. Mi-a zis „Domnul Dan, la păcate mici puneţi nu icoana mare a Maicii Domnului, ci iconiţe mici, a mamei, a bunicii, care în viaţa lor nu au făcut aşa ceva”. Ce soluţie, ce cale! Iconiţe mici, mama, bunica, ele nu au avut aşa o tulburare, au fost femei sănătoase. De regulă, şi aici în România, dar şi în lume este atacată femeia, de asta este excesiv postul acela can can cu fete de o anumită categorie, ca să submineze maternitatea femeii, feminitatea, nu feminismul. Neamul este ţinut de femeie. Dacă vrei să distrugi un popor distrugi femeia, o mutilezi interior. Femeia face copilul, ea îl educă, şi atunci când o debusolezi şi-i dai instinctele peste cap, o însingurezi, o faci animal de pradă sau de vânat, îi creezi numai artificii de viaţă, ai rupt baza. Tata cu unchiul discutau politică la masă şi mama a zis „Unde e drojdia de bere, că nu creşte cozonacul!?” Ea regla prin dragostea de cămin lucrul acesta. Politica s-a dus, tratatul de la Varşovia la fel, dragostea mamei nu s-a dus, ea rămâne. Cu drojdia de bere trebuia să facă cozonac, pentru că era ziua unuia dintre noi şi cu asta basta. Era căminul. Ei astăzi distrug căminul. Distrug ideea de iubire, e o luptă, un război nevăzut. Aici trebuie să fim treziu, şi treaz şi viu, tot ei zic. Poţi să fii treaz şi mort, cum sunt ăştia din Parlament sau de pe stradă.

-Da, se vede şi se simte că femeia a uitat să fie femeie, fetele nu au modele, repere.

-Ideea de frumuseţe este mutilată. Li se ia încrederea în ele. Le creează modele false chiar fizic, că trebuie să aibă 1,80 şi nu ştiu câte kilograme, când frumuseţea unei femei constă în feminitatea ei, în ceea ce dă din ea ca taină. Dar pe ele nu le interesează, le interesează ce măsură au la pantofi, ce toc, ce gleznă, lucruri care în istorie au fost întotdeauna oscilante, care nu sunt determinante în raportul unui om, că nu cu asta stai, dar asta se consumă. Şi femeia a devenit un produs consumabil, pe faţă. Şi atunci, emisiunea asta dată repetitiv îţi creează o tulburare. La fel istoricii care au scris manuale de istorie alternativă, care i-au zăpăcit pe copii să nu mai aibă încredere în istorie. Este o triplă debranşare de la credinţa în Dumnezeu, de la tradiţie şi de la modele. Era un manual de arta războiului din China medievală care spunea că dacă vrei să cucereşti un popor nu trebuie să vii cu armata peste el. Este suficient să-i tai rădăcinile şi privirea spre cer! Perfect. Asta au făcut. Au tăiat rădăcinile şi tradiţia şi nădejdea. Românii nu mai au nădejde. Nici măcar speranţă. 

-Care să fie motivul pentru care nu există o reacţie a poporului român în faţa tuturor acestor greutăţi, suferinţe, necazuri prin care trece de atâta vreme încoace?

-Lipsa de reacţie după părerea are două cauze. O dată că există o populaţie apatică, imbecilizată, care nu mai are capacitate, dar pe de altă parte există un popor profund răbdător. Răbdarea la români, deci nu indolenţă, nu apatie, aia e altă treabă, nesimţirea, răbdarea e profund creştină. Ea ne-a făcut să izbăvim în timp. Să treacă răutăţile peste noi fără să ne afecteze. Această latenţă nu înseamnă lipsă de viaţă. Eu am spus într-una dintre conferinţe că marele savant Nicolae Paulescu a făcut o remarcă teribilă. A zis că oricare vieţuitoare are nevoie de un mediu propice ca să trăiască. Dacă nu mai există acest mediu propice, vieţuitoarea moare. Mai puţin grâul. Care, dacă îl iei după 300 sau 400 de ani şi îi pui puţină apă, germinează. Poporul român e popor-grâu. El întotdeauna a fost obişnuit cu mediul nepropice şi a reacţionat numai când a avut apă. Popor-grâu. Acum nu mai are apă. S-a retras în amforă. Şi aici trebuie deosebită răbdarea, care e de tip creştin şi care te îmbogăţeşte, de apatie, indiferenţă şi ignoranţă. Aia e a unei populaţii, categoric. Răbdarea, culmea, când ajunge la maximum dă îndrăzneală. Adică îndrăzneala să ieşi în faţă şi să zici să nu ne ia Roşia Montana. Îndrăzneala, creştină, să zică ţăranii români despre gazele de şist de la Pungeşti. Îndrăzneala să mai apară câte un om în cetate să spună adevărul. Securiştii au tupeu. Creştinii au îndrăzneală. Sunt două lucruri total diferite. Cei crescuţi în burta comunismului sunt obraznici, ceilalţi îşi asumă cu curaj ceea ce spun. Mărturisirea face parte din actul de însănătoşire a unui popor, a unui om.

-În urmă cu ceva timp am auzit o expresie, “România şi-a pierdut bărbaţii”, care a reuşit să mă frământe suficient cât să întreb acum la rândul meu dacă este aşa. Mai sunt bărbaţii în România?

-Mai sunt bărbaţi în România. Da, Sunt. Sunt cei trei sau patru moţi care au luat-o prin pădure şi aici s-a încheiat discuţia despre bărbaţi. Şi ca ei sunt sute de mii. Prilejul ca să iasă se va arăta în curând. Sunt nişte oameni frumoşi, esenţe nepoluate de popor român. Restul sunt epifenomene de sistem. Sunt oameni care au ajuns la o cunoaştere deplină. O simplificare a vieţii, nu un simplism. Înainte de filosofie, poporul român a avut înţelepciune. Înţelepciunea asta vine şi din faptul că ciobanul român privea enorm de mult cerul cu stelele. Era în raport cu absolutul. Acest raport cu absolutul l-a făcut să mediteze. La noi statuia aia care s-a descoperit şi e reprezentativă e Gânditorul de la Hamangia, nu e hoţul sau şmecherul de la Hamangia. E Gânditorul...

-Pentru oricare dintre noi, copilăria reprezintă paradisul la care ne raportăm când trecem prin perioade grele. Cum a fost copilăria pentru Dan Puric?

-Pentru mine copilăria a fost fundamentală, pentru că trăind la ţară am avut raportul cu un alt spaţiu, care el te pătrunde. Tu eşti prea mic, te pătrunde cum vântul pătrunde iarba. Sau florile. Faptul că vezi un câmp, faptul că vezi un munte, că vezi o pădure, că o simţi. Şi pădurea te vede pe tine, nu numai tu pe ea. Stai cu animale prin curte, cu un câine, cu un ieduţ (eu am avut o poveste cu un ieduţ fantastică, am şi scris), cu o găină, vezi vulturul cum străbate pe cer, sau uliul. Vezi o căprioară. Vezi ţăranii care se duceau duminica la piaţă. Un raport din acesta patriarhal pe care eu l-am prins între oameni te duce parcă la o esenţă a vieţii. Pe urmă vezi cimentul socialist, şcolile mutilante comuniste. Întotdeauna am trăit într-o lume paralelă. O familie care în mod firesc îşi păstra reperele şi natura şi o societate artificială. Am făcut naveta între o familie artificială, construită ideologic şi amărâtă, şi familia care cât putea voia să-şi păstreze tradiţia de român. Bucovina, Bucov, ţara fagilor. Ce oameni drepţi, aparte, gospodari! Mulţi martiri a dat Bucovina în închisorile comuniste, partizani, martiri, anticomunişti extraordinari. E o insulă de românitate acolo, cum este şi în Maramureş şi în Ardeal, Dobrogea. La Mănăstirea Petru Vodă sunt îngropaţi oameni cu o statură fantastică. Radu Gyr, părintele Calciu, părintele Atanasie, pe care l-am cunoscut. Mănăstirea are un stareţ nou, un stareţ destoinic. Credinţa ne-a făcut să respirăm. Numai credinţa. În rest au pus un capac pe noi. Supapa era credinţa. În clipa în care acest popor nu o să mai creadă o să dispară din istorie. Pe noi numai credinţa ne-a ţinut, nu cancelariile europene. Cancelariile europene ne-au mutilat istoria şi ne mutilează în continuare. Soarta noastră a fost decisă în altă parte. Chinul nostru, umilirea noastră, da, ne aparţin. Am zis că suntem un popor umilit de istorie, dar înălţat de Dumnezeu.

-De ce Decebal, de ce„Suflet românesc”... ?

-Rămâne copleşitor că atunci când Sarmizegetusa a căzut a fost cea mai mare tragedie a lumii antice, dar cum a căzut, vorba lui Simion Mehedinţi, Decebal n-a fost prins, târât pe jos, s-a sinucis. Toţi generalii s-au sinucis. Erau de o demnitate fantastică. Întotdeauna când poporul român la răscruce s-a întors către această origine, oculta internaţională a atacat. Pentru că este un izvor de tărie morală inegalabil. Fruntea aia aristocratică, erau aristocraţi, civilizaţie superioară. Spunea Pomponius Mela, „Ad mortem paradisum!”, „Pregătiţi oricând să moară”, apetitus mortis. Având dorinţa de a muri nu aveau prea mare consideraţie pentru viaţa de aici. De asta erau de neînvins. Ei au rămas de neînvins cât a ocupat Traian Dacia. De exemplu, eu nu am ştiut că numele Carpaţi vine de la ei. Dacii liberi care au fugit în munţi se numeau carpi. Extraordinar! Tonusul acesta s-a transmis, pentru că ţăranul român la Mărăşeşti cu această tărie a făcut faţă, nu cu puşca lui de la 1877. Cel care a trecut Prutul la ordinul mareşalului Antonescu cu tăria asta s-a dus. Toate momentele, partizani, oameni în puşcărie cu această tărie şi cu acest raport cu nemurirea s-au dus. Nu e fanatism, nu e kamikaze. E de un echilibru interior extraordinar. Toţi marii noştri oameni au avut această sămânţă neîntinată. Bărbaţi şi femei. Femeile martir de la noi, care sunt copleşitoare ca figură, şi despre care nu vor să se ştie. Dar se va afla. Eu nu sunt foarte mândru de originea romană. Eminescu a zis-o colosal „Trebuie un proces de dacizare a poporului român.” Ce intuiţie extraordinară.

-Ai avut parte de momente de graţie de-a lungul vieţii, de întâlniri de taină?

-Da. Am avut un profesor genial la Şcoala Populară de Artă, Traian Aelenei. El mi-a deschis gândirea teatrală, pe ideea de concept teatral. Teatrul nou pentru care noi folosim cuvântul pantomimă, dar nu e. De la el am învăţat să-l privesc pe cel pe care îl consider tatăl meu întru artă, Dem Rădulescu, ca pe un maestru. E o ştiinţă să ştii să-ţi priveşti maestrul şi să-l iubeşti. Un profesor îţi dă cunoştinţe, un maestru te contaminează. Când am plecat în anul IV mi-a spus: „Dragă Dan, când ţi-o fi mai greu pe scenă să te gândeşti la mine!” Asta este calitate de părinte. Raportul meu cu Dem Rădulescu a fost la modul că dacă am avut patru discuţii private cu el, în rest, aşa, s-a lipit. Era perfect sănătatea ţăranului român cu geniu, humor înnăscut şi cu valenţe tragice. Învăţai de la el văzându-l, stând lângă el, trebuia să-l respiri. Am avut noroc. Am avut norocul să-l întâlnesc pe Sandu Faier, marele coregraf, de la care am învăţat scrimă. Eram în cabina asta, era 1991, afară era o demonstraţie şi el stătea pe scaunul acesta (aici este raportul, întâlnirea, artistul cu artistul) şi mi-a zis „Da, tot comuniştii sunt la putere!” Apoi s-a aşezat aici şi m-a întrebat „Ce vrei să faci?” Am spus „Don Quijote”. În clipa aceea în ţară se fura, securitatea punea mâna pe putere, ţara se vindea pe 20 de ani şi bătrânul Sandu Faier zice „Cum faci morile?”... Întâlnirea între Teofan Grecul şi Rubliov... S-a distrus toată istoria asta penibilă. „Cum faci morile?” A murit şi după zece ani a apărut spectacolul „Don Quijote”, cu care am fost în toată Europa. Extraordinar. Parcă era câine de stână, distrugea istoria. Stătea de vorbă cu un artist. Fantastică această lume, e fizică cuantică, o lume paralelă. Adevărul era la el. Astea sunt realităţile în schimb şi aşa au şi rămas. Am lucrat apoi cu Maru Iosif, teribil coregraf, mama Emiliei Popescu. Ce femeie, ce om, o artistă extraordinară, ca o mamă mi-a fost! M-a chinuit, m-a întins, era atât de simpatică, striga la mine în timpul spectacolului „E patru pe patru, nu ţi-am zis!” Trebuie să-ţi închipui scena asta antologică, eram la Marsilia, 800 sau 900 de inşi în sala aia - se zice că cine joacă la Marsilia şi are succes poate să joace şi-n iad, e foarte dur. Eu făcusem bis-ul şi era sala în picioare, aplaudau şi bisau. Şi la un moment dat s-a sculat o doamnă în vârstă cu poşeta, parcă era Ecaterina Teodoroiu şi a zis „Dar mai încetaţi odată şi duceţi-vă acasă, că moare de inimă băiatul ăsta!”, în franceză. Perfectă franceză, căci e născută la Strasbourg şi pripăşită pe aici. Nu e genial să spună „Mai duceţi-vă acasă, că face infarct!” cu poşetuţa aia, femeie cu ochelari. „Maru, hai să bem un vin că m-ai salvat de la moarte!”, i-am zis. Acestea sunt întâlniri providenţiale.

Apoi, părintele Atanasie, părintele Iustin. Ce păcat! Îmi pare aşa de rău că relaţia mea cu părintele a fost compromisă de securitate, de monahii de proastă calitate de acolo! Era un om atât de bun. Am scris într-un interviu că mi-a apărut în vis. Şi părintele Atanasie îi făcea pe toţi să râdă în mănăstire şi spunea „Aşa trebuie să fie creştinismul!” Şi mi-a lăsat moştenire bastonul lui. Părintele Atanasie avea geniu creştin. Era monah de şase ani, făcuse vreo 17 ani la Aiud şi mi-a povestit ceva, asta ca să-ţi dai seama ce înseamnă România profundă. Îmi zice „Dan Puric, eu când am ieşit din puşcărie nu aveam nimic şi m-au azvârlit la margine, acolo, în Corabia, de unde eram eu, în marginea localităţii, şi n-aveam nici lampă cu gaz, nici pantofi în picioare, din puşcărie m-au aruncat ca pe un gunoi. Şi mi-a zis cineva «Du-te la văduva cutare să-ţi dea nişte gaz!» M-am dus într-o zi acolo şi am bătut la gard, n-a răspuns nimeni şi mi-am îngăduit aşa o obraznicie, am intrat în curte (ce sensibil!), am intrat în curte şi am bătut acolo la uşă, la geam şi tot n-a răspuns nimeni. Şi atunci, Dan Puric, am făcut cea mai îndrăzneaţă acţiune a mea. M-am uitat puţin pe geam şi am văzut că, undeva, pe o laviţă dormea cineva, plapuma era deasupra şi ieşea călcâiul. Iar eu m-am îndrăgostit de călcâiul ăla”. Era viitoarea lui soţie... Părintele Atanasie, cum să nu-l iubeşti?! „Ce-aţi făcut părinte în închisoare? Ce sens mai avea să trăiţi când v-aţi văzut cei mai buni prieteni torturaţi, omorâţi, dumneavoastră bătut? Care mai era sensul vieţii, părinte?” „Să învăţăm să murim, Dan Puric”.

-Mai putem schimba ceva aici, la noi, pentru ca lucrurile să meargă spre bine?

-Nu trebuie să schimbăm noi ceva, schimbă Dumnezeu. Noi trebuie să ne vedem de treabă. Să stăm cu faţa spre Dumnezeu. Mi-a zis un monah „Domnul Dan, şi când cădeţi în păcat să cădeţi cu faţa spre Dumnezeu!” Sunt extraordinari, teribili, domnule, fantastici. Să nu renunţi! „Dumnezeu pare că doarme cu capul pe mănăstire şi de nimeni n-are ştire”. Pare că doarme... Ăştia cred că Dumnezeu a adormit demult, amărâţii ăştia care ne motivează. Păi, să ne vedem de treabă, nu trebuie schimbat sistemul, ci păstrat sufletul! Sistemele se schimbă ca moda, sufletul ăla de creştin rămâne el însuşi.

-Unul dintre sufletele de creştin pe care l-am simţit mereu aproape este Vasile Voiculescu...

-Vasile Voiculescu, acest sfânt care atunci când vara o creangă de la copac a intrat pe geamul deschis şi a stat toată iarna cu el deschis că nu putea să rupă craca. Avea un şoricel şi a spus să nu i se facă nici un rău. Genul de oameni persecutaţi de securitate din categoria asta au fost aleşi, dar copiii nu învaţă de Vasile Voiculescu la şcoală, ci de alte lucruri...

-Pentru că am amintit de poezie, vreau să întreb de ce crezi că Nichita Stănescu nu este pe deplin înţeles? M-a dus gândul la o discuţie cu oameni care spuneau că ei nu-l înţeleg.

-Nichita nu e Eminescu. E un mare poet. Mie mi-a zis cineva că Eminescu înainte să fie poet a fost o conştiinţă. Aia te zguduie. Nichita este un mare poet, un imens poet, dar şi la marile valori există o ierarhie. Îmi place vorba aia a lui Toscanini „Cel mai mare compozitor este Beethoven, deasupra lui Beethoven e Dumnezeu, iar deasupra lui Dumnezeu e Bach”. Ştia să glumească doar ca să pună punctul pe i. Eminescu este ghimpele.

-Ce proiecte ai, la ce lucrezi acum?

-Am scos spectacolul „Suflet românesc”, cartea şi conferinţa, o trilogie, atac din toate părţile. Sunt în discuţii să pun la Naţional „Înşir-te mărgărite!”, un basm, am vorbit deja cu Doina Levinţa. O coproducţie între teatru şi compania mea. Avem nevoie de basm, avem nevoie de puritate. Ce diferenţă între basmul românesc şi ce dau ăştia prin filme? Să pui Harry Potter în basmul românesc e ca şi cum l-ai coborî pe Decebal în Parlamentul Europei. O stâncă, o demnitate între nişte administratori amărâţi fără coloană vertebrală. Nu toată lumea trebuie să ne iubească, ci numai cei care merită. Sunt şi duşmani lăsaţi într-o economie dumnezeiească.

-Un ochi plânge, unul râde...

-Problema e ce se întâmplă cu sufletul. Ochii sunt fereastra sufletului, asta s-a spus întotdeauna, de aceea în biserică accentul în pictura bizantină cade pe ochii sfântului. Nu numai tu să priveşti, te priveşte şi el pe tine. Au transcendenţă. Nu sunt ochi de om în raport psihologic, ci trec dincolo de viaţă. Ochii şi mâinile... Ochii oamenilor sunt din ce în ce mai trişti, mai deznădăjduiţi, dar vorba sfântului apostol Pavel „Nădăjduiţi, dar ce nădejde e aceea care se vede!” Deci în clipa în care nu se vede e bine! Valeriu Gafencu era în puşcărie şi a zis „Comunismul o să treacă, dar ceea ce va veni va fi mult mai groaznic. Pregătiţi-vă!” Ce forţă avea. Înainte de vreme. A avut dreptate. Comunismul a trecut, iar ceea ce a venit este mult mai groaznic.