Drum lin printre îngeri, dragă Ducule!

Regizorul Alexandru Darie, managerul Teatrului Bulandra, a plecat dintre noi. Mult prea devreme. Avea doar 60 de ani.

Noblețe și talent. Absent și mereu supraviețuitor. Spațiul lui de zbor era nelimitat.

Alexandru Darie a fost unul dintre creatorii limbajului universal al teatrului, prin  marile călătorii spectacologice, prin pelerinajele iniţiatice ale ideilor, prin spectacolele sale picturale, aducând în acelaşi timp o versiune originală asupra universului teatral. Era regizorul care ura rutina. Teatrul era pentru el un ritual. Avea o mână regizorală puternică, dar subtilă.

Teatrul este o formă care provine din sacru, este un catharsis, o transformare profundă a sufletului. Ducu, cum este numit de către prieteni, a trăit mereu în tensiune, era de o exigenţă feroce cu sine şi cu cei din jur, cu o putere de seducţie şi de convingere şi nu se lăsa până nu ajungea la imaginea dorită. Inspirat, el îl conducea pe actor pentru a obţine un maximum de expresivitate.

L-am iubit pe Ducu pentru talentul său uriaș, pentru modestia sa, pentru vocea sa plină de blândețe. Informat, obsedat de frumos, cu un formidabil simț al detaliului, cu idei geniale. Vizita cu pas melancolic și măsurat artele vremii, de la cele canonizate la cele mai excentrice, măsura istoria timpului. În ultimul timp, revenise la teatrul politic.

Ducu a dus cu el lumii întregi, arta Teatrului Bulandra.

Alexandru Darie va fi depus vineri, 20 septembrie, ora 20.00, la Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei, unde va rămâne până duminică, 22 septembrie, la ora 12.00. Slujba de înmormântare va avea loc duminică, 22 septembrie, la ora 13.00, la Cimitirul Bellu, a anunțat Teatrul Bulandra din Capitală.

Citește pe Antena3.ro

Ucraina a atacat pentru prima oară Rusia cu rachete ATACMS. Reacția Moscovei

S-a născut pe 15 iunie 1959 într-o familie de artişti, părinţii săi au fost Consuela Roşu şi Iurie Darie.

A absolvit în 1983 Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, iar un an mai târziu a debutat ca asistent de regie la Teatrul de Stat din Oradea. Consacrarea internaţională s-a produs odată cu spectacolul „Visul unei nopţi de vară“ (1991), pe care ziarul „The Guardian“ l-a considerat a fi cea mai bună montare de la producţia cu acelaşi nume semnată de Peter Brook. Spectacolul a fost distins cu premiile pentru cel mai bun regizor şi cele mai bune costume la prima ediţie a Festivalului Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“. În anul următor, a fost invitat de Oxford Stage Company să regizeze „Mult zgomot pentru nimic“, de William Shakespeare, BBC apreciind montarea drept un „eveniment al stagiunii“. A mai regizat în Statele Unite, la Performing Arts Centre, „Mizantropul“, de Moliere, şi „Cabala bigoţilor“, de Mihail Bulgakov.

Din 2002, Alexandru Darie a condus Teatrul Bulandra, conferindu-i acestuia un statut unic între teatrele din România, cu artişti de elită şi cu o dimensiune profund  europeană. În 2006, a fost ales preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, ducând la bun sfârşit, în 2011, două mandate consecutive la conducerea acestei prestigioase instituţii. Anul trecut, Ducu Darie, a realizat un spectacol impresionant prin desfăşurarea de forţe, „Coriolanus“, cu o distribuţie de 70 de actori, cu Şerban Pavlu cap de afiş. Spectacolul a avut premiera oficială la Festivalul Naţional de Teatru, la Sala „Toma Caragiu“ a Teatrului Bulandra.

A deţinut de două ori preşedinţia Uniunii Teatrelor din Europa. A fost distins cu nenumărate premii, atât naţionale, cât şi internaţionale. A fost decorat cu titlul de ”Cavaler al Ordinului Artelor şi  Literelor”, Ordinul ”Steaua Solidarităţii Italiene în grad de Cavaler”, şi “Ordinul  Naţional Serviciul Credincios în grad de Ofiţer. Pentru Proiectul  ”Laboratoarele de Noapte” a primit “Înaltul Patronaj al ASR” Principesa Moştenitoare Margareta a  României.

Am avut privilegiul de a avea mai multe interviuri cu Alexandru Darie și reproduc ultimul pe care mi l-a acordat.

“Eu cred în trecerea vieţii către infinit, e taina totală”

• Ce este teatrul pentru tine? Fă-mi o mărturisire de credinţă.
• Teatrul m-a ales pe mine şi eu am ales teatrul. Mi-am petrecut viaţa de mic în  teatru. La 3 ani, am urcat pe scenă. Ai mei nu aveau cu cine să mă lase acasă, pe vremea aceea nu existau bone. Mă duceau şi vedeam spectacole de dimineaţa până noaptea. Am fost martor la repetiţiile lui David Esrig, cu Umbra, la Teatrul de Comedie. Vorbim de anul 1963. Am jucat în Troilus şi Cresida şi Capul de răţoi, antologicele spectacole ale lui Esrig, unde făceam figuraţie alături de mama. Fără teatru viaţa mea nu ar fi existat şi eu nu aş fi existat în această viaţă fără teatru. Am crescut ca un copil de circ în lumea scenei. De multe ori vedeam de peste 200 de ori un spectacol. Îl ştiam pe dinafară. Plecam cu părinţii mei, actorii Iurie Darie şi Consuela Darie, în turnee. Am avut şansa să învăţ la o şcoală de elită 122, care se afla lângă fosta Operetă de pe malul Dâmboviţei. Aveam profesori excepţionali. Încă de la vârsta de 14 ani mi-am dorit să fiu regizor. Mi se părea că a juca în fiecare seară un spectacol, ca actor, înseamnă rutină. Pe vremea aceea nu ştiam că fiecare spectacol e diferit, că un actor are, de fapt, în fiecare seară, o altă experienţă. Mi se părea plicticos. O vreme, mi-am dorit să fac film, dar în anul II la Facultatea de Regie Teatru-Film, profesorul meu, Dinu Cernescu, m-a convins să rămân la Teatru şi să mă îndrept către regie, nu spre film. Într-un fel, Dumnezeu şi cu el m-au salvat, pentru că în film cariera mea probabil s-ar fi întrerupt.
• Ce maeştri ţi-au călăuzit cariera?
• Am fost scurt timp asistentul lui Dinu Cernescu. Dar oameni de la care am învăţat meserie au fost David Esrig, Gheorghe Harag şi Lucian Giurchescu, la repetiţiile cărora am asistat. După această perioadă de ucenicie, am avut şansa să-l cunosc pe Giorgio Strehler la Piccolo Teatro de la Milano. Am fost în Cercul Tinerilor Regizori, în cadrul Uniunii Teatrelor din Europa, unde eram coleg cu Ostermeier, Warlikowski, Katie Mitchel, Oskaras Korsunovas. A fost o emulaţie extraordinară. Mai târziu, am fost cu spectacolul meu, Poveste de iarnă de Shakespeare, la Piccolo Teatro, prilej cu care s-a legat o strânsă prietenie între mine şi Giorgio Strehler, care la acea vreme era Preşedintele Uniunii Teatrelor din Europa. Aşa s-a întâmplat că am început să fiu invitat la toate întâlnirile Uniunilor Teatrale. Revenind, eu îi consider pe toţi aceştia nişte mentori ai mei. Şi nu în ultimul rând, un maestru pentru mine a fost Liviu Ciulei. Ne-am cunoscut la New York, când eu lucram acolo. Mi-aduc aminte că în 1992 am fost invitat de Ion Caramitru să fiu regizor la Teatrul Bulandra şi, bineînţeles, Liviu Ciulei a avut un mare rol în această propunere. În acea perioadă, Ciulei nu stătea decât foarte puţin timp în ţară. Într-o perioadă tulbure, când îmi era foarte greu ca director al Teatrului Bulandra, m-a sunat şi mi-a spus: ”Ducu, vreau să fac două spectacole la tine în teatru”. I-am răspuns: ”Oricând sunteţi bine venit”. Şi a montat Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea, de Pirandello.
• Vocaţia ta pentru regie s-a făcut remarcată încă din anul II de Institut, când ai obţinut Marele Premiu pentru regie, la Riccione în Italia, cu Paracliserul de Marin Sorescu.
• Am avut acest noroc, chiar preşedintele Juriului, marele artist Jacques Lecoq, să-mi înmâneze premiul.  Era o epocă senzaţională în care la întâlnirile teatrale veneau Ingmar Bergman, Peter Stein, nişte monştri sacri ai teatrului european.
• Un alt moment important la începutul carierei tale a fost spectacolul de absolvire  al  Institutului, ce a avut loc la Sala Casandra, Magie roşie după Michel de Ghelderode, apreciat de critică ca un eveniment.
• În anul II, am realizat la ”Teatrul Casandra” Cenci, după Antonin Artaud, un spectacol puternic, care m-a marcat. Cred că am luat-o pe un alt drum în momentul acela pentru că încă de la Paracliserul făcusem un fel de teatru magic. Îmi aduc aminte că în acea perioadă critică, Ludmila Patlanjoglu a scris despre acest spectacol o cronică elogioasă.
• Crezi că 1989 a marcat o Revoluţie şi în teatru?
• S-a întâmplat un fenomen. Noi, regizorii, nu mai făceam o critică a unui regim şi a trebuit să ne reînvăţăm meseria.
• De atunci, drumurile gloriei ţi-au fost deschise.
• Am creat în 1990 Visul unei nopţi de vară, şi am fost invitat la London Internaţional Festival of Theatre, susţinând un turneu timp de patru săptămâni în Marea Britanie. The Guardian considera că „este cea mai bună producţie prezentată în Marea Britanie după «Visul unei nopţi de vară», a lui Peter Brook”. Spectacolul a fost nominalizat în topul primelor 20 de montări ale piesei shakespeariene. Aşa l-am cunoscut pe Peter Brook. Spectacolul a fost jucat apoi pe scena de la Globe Theatre din Tokyo, unde BBC l-a considerat un ”eveniment al stagiunii”. A urmat Mizantropul de Molière şi Cabala bigoţilor de Bulgakov , Performing Art Center din New York, Uriaşii munţilor de Pirandello, Marat Sade de Peter Weiss şi Equus de Peter Schaffer, la Kammerspiele din Freiburg, unde am fost aplaudat. Am fost ovaţionat, de asemenea, cu Iulius Caesar de Shakespeare la Festivalul Artelor din Costa Rica şi la Festivalul Iberoamerican. Revenind, noi, practic a trebuit să reînvăţăm meseria de regizor, să montăm o piesă pentru ceea ce este ea, nu pentru a găsi o modalitate de a protesta.
• Vorbind despre spectacolele politice, îmi aduc aminte că, după terminarea Institutului, ai fost la Teatrul din Oradea, unde ai pus în scenă, Jolly Joker de Tudor Popescu.
• Spectacolul a trezit un adevărat scandal în epocă, a fost interzis deoarece era un incendiar atac la putere. Era înainte de 1990. Să ne amintim şi de R.U.R., de Karel Capek, un alt spectacol politic. Era vorba despre crearea artificială a noii generaţii de comunişti, de roboţi perfecţi, axaţi pe ideologia comunistă. Înainte de asta, adusesem la rampă Amadeus, de Peter Shaffer, la Oradea, unde am scăpat cu viaţă graţie muzicii. Spectacolul era, dincolo de Mozart, tot un protest la adresa clasei politice. M-au interesat mai puţin  dilemele geniului, mai mult de relaţia muzician-regalitate-artist, relaţia Mozart-Josef  al II-lea. La vremea aceea nu conştientizam că regalitatea înseamnă altceva, aşa cum sunt convins astăzi. Atunci împăratul era autoritatea căreia trebuia să i te opui. Mi s-a părut interesantă relaţia când Josef al II-lea îi spune ”Sunt prea multe note, Mozart”, iar Mozart apare pe scenă şi răspunde: ”Majestate, sunt exact atâtea note câte sunt necesare”. Erau spectacole cu o extraordinar de mare tentă politică. După ’89 am realizat că această zonă nu mai era valabilă. Şi iată că ea apare astăzi din nou, în mod paradoxal, când eu şi alţi colegi simţim nevoia de a reface această zonă a teatrului politic, de protest. Trăim vremuri grele, încurcate şi la nivel global, şi la nivel naţional. În ’89 a trebuit însă să reinventăm un alt fel de teatru şi foarte mulţi colegi s-au reinventat ei înşişi. Aşa aceştia au şi reuşit să supravieţuiască artistic. Existau regizori ”celebri” înainte de ’89, care au dispărut pentru că nu au reuşit acest lucru.
• N-aş vrea totuşi să nu amintesc şi un alt spectacol al tău pentru care ai fost multi premiat, 1794, adaptare după Danton de Camil Petrescu, Moartea lui Danton de Georg Büchner şi Marat-Sade de Peter Weiss.
• Am fost distins cu 5 premii decernate de Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – Secţia Română, pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună scenografie, cel mai bun actor în rol principal şi cel mai bun actor în rol secundar.

Shakespeare este un fel de Nostradamus al teatrului

• Una dintre marile tale pasiuni a fost şi rămâne Shakespeare. În afară de Poveste de iarnă şi Visul unei nopţi de vară, un alt succes a fost la Oxford Stage Company, cu Mult zgomot pentru nimic. Ai fost ovaţionat pentru Iulius  Caesar şi Macbeth, în Japonia…
• Este greu de explicat în câteva cuvinte, mai ales că am avut o perioadă când ”m-am lăsat” de Shakespeare şi apoi am revenit la el. În 2016, întrucât era Anul Shakespeare, am dedicat multe dintre producţiile Teatrului Bulandra lumii lui Shakespeare. Dramaturgia lui este o necruţătoare oglindă a problemelor umanităţii. Sub aparenţa unor istorii uneori siropoase, alteori fascinante, el a reuşit,deşi nu a inventat nicio poveste, să transforme o poveste oarecare într-o oglindă necruţătoare. Această oglindă esenţializează problemele noastre dintotdeauna. Din acest motiv, rămâne cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, pentru că reuşeşte să fie mereu actual. Poate mă veţi întreba dacă e tot timpul actual, de ce l-am abandonat? Aş putea spune că, aparent, nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu rimează cu Shakespeare. Dar, brusc, te trezeşti cu o problemă care te plesneşte peste faţă şi, paradoxal, simţi că acest lucru era pregătit. Shakespeare ştia ce va urma, fie că e vorba despre dragoste sau despre ură, despre fidelitate sau  infidelitate, trădare, despre dramă, tragedie sau bucurie, despre momente istorice, ca războiul, deriziunea unei victorii, ca în Iulius Caesar, care celebrează o victorie derizorie. Şi vedem şi astăzi cum se luptă în Orientul Mijlociu unii pe nimic, pe nişte câmpuri de petrol care aduc nişte bani, dar care dincolo de bani nu înseamnă nimic. Se luptă pentru o mână de nisip şi distrug monumente ale omenirii, aşa cum au fost templele din Palmira. A da cu ciocanul în statui mi se pare ceva monstruos. Shakespeare este un fel de Nostradamus al teatrului. El a prevăzut tot ce se întâmplă şi se va întâmpla şi a avut geniul să rezume în câteva versuri o întreagă problematică. Nu poveştile sunt importante, poveşti au scris foarte mulţi dramaturgi de valoare, ci fascinează această sinteză. Ce poate fi mai mult decât să spui ”Suntem plămada visurilor noastre” sau ”Viaţa noastră mică se rotunjeşte-n somn”. Practic este esenţa perfectă a omului care trăieşte în vis, într-o perpetuă iluzionare şi de fapt doarme aşteptând vremuri mai bune, Judecata de Apoi…
• O altă pasiune a ta este Cehov. Te-ai aplecat foarte mult asupra dramaturgiei lui. Ai făcut foarte multe spectacole. Îmi aduc aminte că la Festivalul Uniunii  Teatrelor Europene de la Cracovia a venit fascinat chiar Wajda să te felicite la spectacolul cu Trei surori. De ce te-ai apropiat atât de mult de Cehov?
• Ca şi Shakespeare, dar complet diferit de el, Cehov este un scriitor ultimativ. Dacă  înţelegi piesele lui, îţi dai seama că sunt nişte afirmaţii foarte puternice despre momentele cruciale ale existenţei noastre ca oameni. Spuneam colegilor din teatru că sunt două piese pe care probabil n-am să le montez prea curând. E vorba de Livada de vişini şi Furtuna. Pentru că după ce le aduci pe scenă, nu mai poţi să faci nimic. Sunt două piese despre moarte în esenţa lor, despre existenţa noastră care nu ştim ce se întâmplă cu ea. Aşa cum ne spune monologul lui Prospero din Furtuna sau din cel din finalul Livezii de vişini al lui Firs, peste care nu mai poţi trece. De aici încolo ne întâlnim cu taina morţii, a trecerii vieţii către infinit. Şi eu cred în asta. E taina totală. Acesta este motivul pentru care m-am apropiat de Cehov. Am regizat Trei surori dorind să fac o montare foarte puternică despre viaţă, despre existenţă, cu nişte actori puternici. Dar la finalul repetiţiilor am descoperit că facem un spectacol despre îndurare, despre faptul că fiecare trebuie să-şi poarte crucea, aşa cum era şi replica din Memento Mori: ”Rege, cerşetor sau împărat, la final suntem toţi egali”. Aici este secretul ascuns al lui Cehov şi fascinaţia lui.
• Sunt convinsă că aceste spectacole pe care ţi-ai dori să le faci într-un viitor le plămădeşti, te frământă de mult timp.
• Aşa este. Am avut ocazia chiar de curând să văd nişte spectacole foarte bune, mai ales în străinătate. Problema este că teatrul, după părerea mea, este o artă foarte serioasă, aşa cum spunea şi Lev Dodin: ”Teatrul e un lucru foarte serios. Trebuie să-i amintească omului de unicitatea lui”. El presupune o decizie majoră… Când văd de multe ori actori care consideră teatrul drept un fel de platformă ”electorală” în care să ne arătăm pe noi, mă cuprinde o enormă tristeţe. Le spuneam şi studenţilor mei: sarcina principală a unui regizor de teatru este aceea de a dispărea. Să faci tot ce poţi, iar după aceea să dispari, să laşi seminţele să crească, ca oamenii să vadă spectacolul, nu pe tine. Sunt regizori care sunt pasionaţi de ei înşişi. Teatrul este o formă care provine din sacru, este un catharsis, o transformare profundă a sufletului. E o formă de iniţiere.
• Ca un ritual?
• Exact, ca în biserică. Dacă slujba e captivantă, ieşi altfel de cum ai intrat. Aşa trebuie să fie şi în teatru: să intri într-un fel şi să ieşi în altul. Dar, cumva, după aceea, gândul să te ducă mereu la ceea ce ai văzut. Mă tem că această artă că e pe cale de a se pierde. Și de aceea am şi acceptat să predau la UNATC.
• Ai iniţiat, la Teatrul Bulandra, un Atelier şi ”Laboratoare de Noapte” pentru tinerii oameni de teatru, pentru a le dezvălui tainele creării unui spectacol.
• Vreau să-i învăţ secretele meseriei. Unele nu pot fi predate. Şi atunci trebuie să ştii să furi de la profesorul tău. Când predai, trebuie să transmiţi generaţiei următoare ceva nou. Nu sunt pentru spectacolele de consum. Poate că sunt de modă veche. Muzica, fie că e rock sau concert simfonic, se petrece într-o încăpere unde unii cântă pe viu şi tu asculţi. În cel mai ”rău” caz, îţi cumperi nişte aparate de redare a muzicii şi încerci să asculţi acasă muzica nefăcând altceva. Astăzi mulţi tineri ascultă muzica pe iPad şi fac în acelaşi timp mii de alte lucruri. Nu-mi dau seama dacă o percep sau nu. Această ritualitate dispare şi sper că se va petrece o revenire, pentru că totul este ciclic. Mi-e frică să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu teatrul. Există acest pericol. Şi filmul îl văd azi tinerii pe tabletă sau pe mobil. Unii nici nu mai citesc. Îi văd pe unii dintre ei toată ziua cu mobilul în mână. Nu de mult, am asistat la o scenă într-un restaurant. Erau şase tineri, trei băieţi şi trei fete, şi nu vorbeau unul cu altul, fiecare cu tableta în mână. Îmi doresc o carte de filosofie despre modul cum evoluţia tehnologiei, rafinamentul ei poate duce la distrugere. În loc să fie un salt al minţii umane, către o altă dimensiune în care toate cunoştinţele să se amestece, să ne crească IQ-ul, de fapt această tehnologie extraordinară ne duce spre analfabetism. În curând n-o să mai ştim să scriem de mână şi să ne ferească Dumnezeu să-i vină unui ”tâmpit” ideea să dea vreo bombă specială care să şteargă toate datele din computer. Cred că aşa a dispărut şi Atlantida. S-au şters toate datele din computer. Dacă păţim asta astăzi, ne întoarcem în epoca de piatră. Nu ar mai exista nici bani, pentru că toţi sunt virtuali, nici istorie, nici hărţi, pentru că toate sunt digitalizate, nici amintiri, nici fotografii, nimic… Vor fi nişte device-uri negre şi lumea va tot apăsa pe tastatură, dar nu va mai merge nimic. Cu cât ne digitalizăm, cu atât ne prostim. Eu cred că ar trebui să existe în şcoli ora de caligrafie, pentru că astăzi mulţi copii nu ştiu să scrie. Cred că sunt necesare şi ore de lucru manual, de lectură. Am văzut tineri care nu au răbdarea să citească nici măcar pe net un articol întreg. Citesc numai titlul sau primele patru rânduri după care spun: ”gata, ştiu”.Eşti cam apocaliptic.
• După spectacolele, Triumful dragostei de Marivaux şi Ce păcat că-i curvă de John Ford, ai avut o perioadă de respiro 2015 a însemnat un an extraordinar pentru tine, pentru Teatrul Bulandra, pe care îl conduci din 2002.
• Mă bucur că am lucrat împreună cu Andrei Șerban, eu creând luminile la spectacolele lui. Între noi există o relaţie de mare camaraderie. A fost o mare fericire pe fondul unui an destul de nefericit din alte puncte de vedere. Ca regizor, m-am bucurat să descopăr Conversaţie după înmormântare de Yasmina Reza, o capodoperă. Are o cheie ascunsă, o profunzime extraordinară. Mi-am dat seama, aşa cum susţinea Liviu Ciulei, de faptul că pe scenă gândul e mai important decât cuvântul. Personajele au o poveste ascunsă, vorbesc despre ceva, dar gândesc altceva. Am reînvăţat nişte lucruri despre mine. În 2008, am organizat Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa, având preşedinţia Uniunii. M-am luptat ca, într-o perioadă extrem de grea, să ţin Teatrul Bulandra la suprafaţă cu nişte spectacole importante. Şi, la un moment dat, iată că toate aceste energii s-au adunat. Mi-am  format o echipă cu aceşti doi artişti pe care îi iubesc, Yuri Kordonsky şi Andrei Şerban, cu care, sincer, mi-e drag să lucrez. Pe Peter Kerek l-am descoperit şi i-am dat să creeze după Ibsen, Raţa sălbatică. Mi-a făcut o bună impresie pentru un spectacol cu un text foarte greu. Alături de aceşti regizori, am câţiva actori cu care lucrez de foarte mulţi ani: Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Vlad Ivanov, Răzvan Vasilescu, Dan Aştilean, Andreea Bibiri, Oana Pellea, Claudiu Stănescu, Ana Ioana Macaria, Daniela Nane, cărora li se adaugă mai tinerele Ana Ularu şi Alexandra Fasola, apoi compozitorul Adrian Enescu, arhitectul scenograf Octavian Neculai, scenografa Doina Levintza… Mi-e tare teamă că i-am omis pe alţii… Acum mă concentrez pe nişte lucruri importante, ca regizor, şi la Teatrul Bulandra, şi în alte părţi. Nimic nu este mai important decât să crezi într-un om. Ce a făcut Andrei Şerban în Carousel cât şi în celelalte spectacole pe care le jucăm cu foarte mare succes, Ivanov, Regele Lear, Omul cel bun din Seciuan, e minunat. Am reuşit să creăm împreună o stare de armonie, de bucurie. În ceea ce priveşte întâlnirea mea cu Yuri Kordonsky, cred că Dumnezeu a vrut acest lucru. Yura m-a sunat în această vară din America şi mi-a spus: ”Aveam un proiect care a picat şi am o pauză. Şi te-am sunat. Mă primeşti să fac un spectacol?”. Şi a montat acest text, pe care eu îl iubesc, într-un timp record: Marmură, de Joseph Brodski. Un spectacol greu, un poem filosofic, o piesă de substanţă care vorbeşte despre viaţă, despre psihologia umană, despre timp şi libertate. Pentru mine Brodski, laureat al Premiului Nobel, face parte dintre acei mari autori care au încercat toată viaţa să pătrundă în aceste teritorii. Există o ierarhie în scrierile lui: spaţiu, timp, limbaj. Despre Brodski şi piesa sa, Yuri Kordonsky mărturisea: ”Este o poezie, o povestire plămădită dintr-o substanţă invizibilă. Pictura, muzica, teatrul există deja, iar poetul este persoana care simte acest lucru foarte puternic şi foloseşte limbajul încercând să definescă acea substanţă invizibilă care e deja acolo. (…) Îmi doresc din tot sufletul ca acest text să fi fost o provocare pentru actori. Ambii sunt actori intelectuali, aceasta fiind singura cale de a aborda piesa. În timpul repetiţiilor am vorbit adesea despre filosofie, istorie, poezie, artă în general, pentru a înţelege modul în care funcţionează personajele: prin emoţie, dar şi prin  idee”. Marmură;este magistral interpretată de doi mari actori ai scenei româneşti, Victor Rebengiuc şi Marian Râlea. Faptul că Yura l-a descoperit pe Marian Râlea cu care  nu lucrase până la acel uimitor Îngropaţi-mă pe după plintă, un spectacol de foarte mare poezie, ca fiind un foarte mare actor, şi că între ei s-a creat o sinergie incredibilă este un lucru extraordinar de creator. Sunt fericit că Mariana Mihuţ a acceptat să reluăm Îngropaţi-mă pe după plintă în primăvară, Carousel, adaptare de Andrei Şerban şi Daniela Dima după piesa LILIOM de Ferenc Molnar şi filmul cu acelaşi titlu de Fritz Lang, este, după părerea mea, unul dintre cele mai bune spectacole ale acestei stagiuni. Este un spectacol spumos, plin de culoare, de voie bună, cu muzică şi dans.Am dorit şi am reuşit să fac o adevărată sărbătoare din premiera acestui spectacol.
• Venind ca director la Teatrul Bulandra, ai avut o grea povară continuând ceea ce  începuseră Lucia Sturdza Bulandra şi, peste ani, Liviu Ciulei. De 14 ani ai reuşit să creezi aici o lume magică, alături de actori, regizori şi scenografi, unde pot  avea loc poveşti de dragoste, fascinante spectacole pentru câteva clipe. Cum îţi împarţi timpul între meseria de regizor şi funcţia de director?
• Sunt alergic la tot ce înseamnă rutină. Am început stagiunea cu cinci premiere. La Bulandra s-a reuşit performanţa să se joace toate spectacolele cu casa închisă, cu biletele epuizate. Alegerea textului pentru un spectacol de teatru care urmează să fie montat a fost o problemă dificilă întotdeauna pentru mine. Este un proces de gestaţie.
• Teatrul Bulandra a intrat de mult în clubul elitei europene şi datorită faptului că ai invitat mari regizori ce au montat spectacole strălucite, cum ar fi Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Yuri Kordonsky, Alexandru Tocilescu, Horaţiu Mălăele, Felix Alexa…
• Pentru mine, important este procesul de creaţie. Un spectacol care nu apelează decât la inteligenţă mă lasă rece, la fel ca şi o cronică scrisă perfect, dar fără suflet. Un spectacol trebuie să emoţioneze. Mâna regizorală trebuie să fie puternică, dar subtilă. Îi admir pe japonezi care au o preţuire deosebită pentru obiectul rafinat. Dacă teatrele particulare au o latură comercială, trebuie să facă bani, cele publice trebuie să facă Artă.
• Teatrul a fost pentru tine un ritual.
• În momentul în care bate gongul mă mai liniştesc. Dar sunt tot în tensiune. Stau în culise, unde pot auzi spectacolul. Mă deprimă faptul când întâlnesc actori care vin la teatru cu sentimentul că sunt duşi parcă la tăiere, când au un rol care nu le place, dar pe care sunt obligaţi să-l joace. Îmi place să abordez piese cu tematică puternică, ce pot provoca polemici, în care autorii vorbesc de două lumi, unde nu există alb şi negru, în care ideea de vinovăţie şi nevinovăţie este discutabilă şi umană. Îmi doresc pentru Bulandra o clădire nouă, dotată cu aparatură de scenă modernă şi care să răspundă părerii unui regizor britanic despre un teatru: ”Ce fel de teatru e ăla căruia nu poţi să-i dai roată de jur împrejur?”.
• Care este explicaţia acestei pasiuni pentru împletirea teatrului cu muzica, aşa cumai reuşit de minune în Orfeu şi Euridice, o nouă versiune de Adrian Enescu, cu variaţiuni de C.W. Gluck, sau în The Bach Files, cu muzică de jazz şi fusion, de asemenea compusă de Adrian Enescu. Şi să nu uităm Carmina Burana de Carl Orff la Ateneul Român, Blues Brothers Jazz Concert, pentru Rothmans Blues, videoclipul Diva inamorata, cât şi spectacolul folk/rock: Agurida.
• Muzica este pasiunea mea. În afara spectacolelor pe care le-ai enumerat mai făcusem şi Don Giovanni de Mozart, în 1994, pe care l-am jucat şi la Viena. Am fost invitat să montez, anul viitor, la Opera Naţională din Iaşi, Turandot. Mai am proiecte legate de muzică. Voi continua cu programul meu pe care îl iubesc atât de mult, Bulandra per muzica.
• Aş vrea să te întreb şi despre o altă pasiune a ta, întâlnirea dintre muzică şi modă.Eşti printre puţinii regizori care au realizat în acest domeniu lucruri de excepţie, show-uri de modă cu adevărat spectaculoase. Să ne amintim de Jazz, acel fastuos spectacol în alb-negru, ca şi clapele pianului, cu creaţiile scenografei Janine, realizat în Sala Tronului de la Palat, ca şi Eclipsa, Brâncuşi…
• Ador moda, această plurivalenţă de îmbinare între design, muzică… Pentru mine a fost o gură de oxigen. Este o muncă extraordinar de pasionantă, deşi este efemeră. Am mai făcut şi cu designerul italian I.D. Sarieri o paradă de lenjerie intimă care a fost transmisă pe Euronews şi CNN, în noaptea trecerii dintre milenii.
• Pentru că suntem la sfârşit de an, ce ţi-ai dori?
• Mi-ar plăcea să realizez un teatru de la iarbă verde, adică de la zero. Să avem o sală multifuncţională de teatru şi o sală cu acustică perfectă pentru muzică. Mă doare sufletul că în atâţia ani de zile nu am fost în stare să construim o sală de spectacole.
• Să dea Dumnezeu să se îndeplinească şi să nu fie numai simple vise. Sinceră să fiu m-am cam săturat auzind acelaşi laitmotiv din partea miniştrilor Culturii: ”Vom face o nouă sală de concerte”. M-am întors recent de la Torino, un oraş mic, care are 7 săli de teatru, care de care mai elegante, plus alte săli de concerte.
• Astăzi am fost la Primărie. Deocamdată toţi promit. Nu putem trăi în beznă. Am de multe ori impresia că poate cineva îşi doreşte ca noi să fim unde suntem: adică la coada Europei. Dau un exemplu recent: Primăria a decis că ar fi nişte mari riscuri legate de un eventual seism în anumite locaţii ale Bucureştiului şi de aceea a închissăli de teatru şi de cinema, dar şi farmacii, restaurante, cafenele, galerii de artă, magazine…Toate deodată. Uitaţi-vă ce deşert este în centrul Capitalei. Dar de ce să le închizi pe toate în acelaşi timp?! De ce nu faci o expertiză?! Să începi fie cu ce e mai simplu, fie cu ce e mai greu. S-a pus lacătul pe uşă şi cu asta Primăria a crezut că problema s-a rezolvat. Dar cine repară aceste blocuri, pentru că se spune că nu sunt bani? Blocurile au rămas în picioare deocamdată cu oamenii care locuiesc în ele. Mă gândesc ce poate să facă marea actriţă Sanda Toma, care are 80 de ani şi stă într-un bloc cu bulină roşie pe Calea Victoriei? Dacă ar fi venit primăriile în urmă cu 20 de ani, să consolideze câte ceva, acum lucrurile stăteau altfel. În multe dintre aceste blocuri locuiesc oameni în vârstă. Unde să se ducă? Nimic nu s-a făcut în ultimii 25 de ani. Acum s-au închis rapid teatre, cinematografe, cluburi, săli de concerte… Să nu uităm că privaţii plătesc milioane de euro impozite şi taxe de care beneficiază instituţiile bugetare. În curând, în aceste clădiri părăsite o să umble fantomele şi aurolacii. Clădirile se vor degrada şi mai rău şi apoi vor veni băieţii deştepţi să ia terenurile… Mă gândesc că la un eventual mare cutremur, mergând pe stradă poate oricând să-ţi cadă un bloc în cap.Noi suntem o naţie care ori acceptăm totul şi nu facem nimic, ori dăm cu barda şi tăiem capul voievodului.

Cultura română este singurul lucru de elită în dialogul cu lumea, pe care îl avem de exportat

• Ce te nelinişteşte în acest moment?
• Trăiesc cu senzaţia că suntem pe marginea prăpastiei din punctul de vedere al omenirii. Toate aceste mişcări cu refugiaţii, cu ISIS, cu actele de terorism, acţiunile politice de extremă dreaptă din Franţa sau din Germania sunt pentru mine profund neliniştitoare. Părerea mea este că, în acest moment, acest plan politic al Europei se cam duce de râpă. Când noi am intrat în Uniunea Europeană, mi-am zis: iată, România e în timp istoric real, pentru că întotdeauna venisem prea târziu. Ba ne-am unit prea târziu cu aliaţii împotriva Germaniei, ba Revoluţia din 1848 la noi a fost prea târzie. Pentru noi acest prea târziu durează tot timpul. Nu ne-am bucurat de niciun avantaj. Am intrat în 2007 în Uniunea Europeană, n-am intrat în Schengen şi iată că acum s-a ales praful. Românii au devenit dintr-odată  ”problema” altor ţări europene. Fiind preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, două mandate, am învăţat foarte multă politică europeană. Am învăţat că ceea ce se întâmplă la scară mică la noi se întâmplă şi la scară mare, europeană. Noi suntem în continuare un potenţial fabulos de jonglat şi Uniunea Europeană tocmai asta vrea. Ar trebui să facem ce-au făcut Brătienii, adică să punem piciorul în prag. Trebuie să învăţăm să gândim pozitiv. Să nu mai gândim despre noi că suntem ultima naţiune de pe acest pământ. Văd lumea pe stradă încruntată, fără un zâmbet, ceea ce îmi dă o stare de inconfort. Recent, când au fost mişcările de stradă ale tinerilor, m-am gândit că poate se va schimba ceva.  Mă întristează faptul că politicienii noştri nu au înţeles cât de important este să investeşti în cultură, în educaţie, în turism, lucruri atât de apropiate sufletului uman. Avem o cultură importantă, dar nu facem suficient pentru ea. În opinia mea, cultura română este singurul lucru de elită în dialogul cu lumea, pe care îl avem de exportat.
• Dincolo de lucrurile urâte şi apăsătoare cu care te confrunţi, unde reuşeşti să-ţi încarci bateriile?
• Îmi place, când plec în străinătate, să văd lucruri noi. Cutreier muzeele, teatrele, merg la concerte, la cafenele… Am zile când îmi închid telefoanele şi zic: azi nu vorbesc cu nimeni, stau şi ascult muzică.
• Tu care ai călătorit foarte mult şi ai văzut spectacole de teatru în întreaga lume, cum apreciezi teatrul românesc actual în comparaţie cu cel occidental?
• După ’89 era privit ca un adevărat exotism, teatrul românesc fiind invitat în marile capitale ale lumii. După care a intrat în normalitate. Astăzi sunt două aspecte. România are spectacole de teatru foarte bune pe care ar trebui să le exportăm. Iar pe de altă parte, atât în Uniunea Europeană, cât şi în întreaga lume nu prea mai sunt bani pentru cultură. Mai ales în contextul în care banii se folosesc mai mult pentru războaie. Nu se întrevăd explozii de generozitate de nicăieri. Astăzi sunt aduse la noi spectacole micuţe şi mediocre. Din păcate, avem şi azi o generaţie cultivată, de fini intelectuali, chiar de elită, aş spune, care stă sub preş. Nu se implică.
• Ce simţi când te desparţi de un spectacol?
• Sunt două despărţiri groaznice. Prima e la premieră, atunci când repetiţiile se termină. Toată lumea se înţelege cu toată lumea. E o mare bucurie, iar după mica petrecere de după, lumea pleacă acasă şi tu rămâi singur. Iubesc repetiţiile. Toţi marii reformatori din acest secol al regiei, care a fost secolul XX, confirmă că reînnoirea teatrului e legată de transformarea şi regândirea repetiţiilor. O constantă se impune şi ea vine din Visul… lui Shakespeare: ”Repetă azi ca să joci mâine”. N-a existat niciodată teatru fără repetiţii. Ele sunt exerciţiul ireductibil al scenei şi în secolul regiei ele stau la originea ”teatrului reînnoit”. Şi a doua este când dispare spectacolul din repertoriu. E groaznic când ştii că astăzi e ultimul spectacol.
• Ştiu că eşti un credincios. Dacă l-ai întâlni pe Dumnezeu, ce i-ai cere?
• Dragoste. Să ne ajute să ştim să ne ducem crucea.