După “Bau Bau…” au venit “Paraşutiştii”

Mai întâi a fost “Cui i-e frică de Bau Bau” ¬ un spectacol puţin altfel decât a putut vedea până acum publicul Teatrului Ţăndărică. Conducerea instituţiei a spus că e începutul “inovaţiei în teatrul pentru copii”. Apoi a urmat alt spectacol din această serie de montări “care scriu istorie la nivel naţional în lumea teatrului pentru copii” (un citat tot de la “Ţăndărică”), “Paraşutiştii”.

 Ambele creaţii scenice poartă semnătura regizorului Ivica Šimić. El adaptează altfel poveştile. Dacă la primul spectacol cu premiera în martie copiii din sală au interacţionat zgomotos cu scena, ghicind repede personajele din poveştile adaptate, la “Paraşutiştii” a fost linişte. Dar asta nu înseamnă că micuţii spectatori s-au plictisit. Au simţit că e altceva. Au văzut un altfel de joc al actorilor. Curiozitatea publicului creştea concomitent cu trecerea timpului. În “Paraşutiştii” Ivica Šimić a folosit elemente foarte tehnice, cărora le-a dat artistism Violeta Dincă prin coregrafia sa. În felul acesta creatorul a încercat “o schimbare de mentalitate” la nivelul teatrului pentru copii. El a creat prima dată acest spectacol în 2006, premiera fiind la Bologna. De atunci a cutreierat lumea cu “Paraşutiştii”.

La “Ţăndărică”, două personaje (actorii Olga Bela şi Dan Codreanu, în altă reprezentaţie Ana Maria Bălescu şi Adrian Alexandru Neculcea) aduc în scenă o metaforă “desenată”. E ca un joc de copii: desenează, dar altfel - trag linii care te îmbie să gândeşti unde duc; dansează, dar mişcările sunt parcă bazate pe principiile matematicii; se zbenguie frumos, dar parcă totul are un scop. De fapt, ei îi învaţă pe cei din sală arta de a cădea, sugerează îndemânarea de a zbura, de a învinge orice dificultate. Mişcarea şi dansul sunt completate frumos cu muzica, cu gesturi de clovn. Este şi acrobaţie, făcută cu umor. Toate acestea i-au ţinut în priză pe micii spectatori. Cred că acest mod de expresie artistică i-a făcut mai mult să gândească, să-şi imagineze subiectul. I-a făcut curioşi!