“Iluzii”, un spectacol despre o lume fragilă

La Teatrul Act din Calea Victoriei, actorii spun poveşti despre dragoste, devotament, trădare şi moarte. E interesant să-i vezi şi să-i asculţi
“Spectatorul are şansa să se atingă de ceva nevăzut. De fapt, asta e menirea artei”, spunea dramaturgul şi cineastul rus Ivan Vîrîpaev despre piesa sa “Iluzii”, montată de curând la Teatrul Act din Bucureşti (în coproducţie cu Asociaţia Culturală Catharsis) de regizorul Cristi Juncu. Textul, o comandă a unui teatru din Germania, pus în scenă şi în alte ţări, în stagiunea trecută, i-a adus autorului “recunoaştere europeană”, după cum susţin unii critici ruşi. “Iluzii” este comedie, ca gen. Aşa e scris în dreptul titlului original. Dar în spectacolul de la Act vezi şi simţi momente dramatice alternând cu momente comice. În general, avem de-a face cu o piesă mai puţin obişnuită. Sunt scurte poveşti vorbite, ţesute chiar şi sub forma de monolog. E ca şi cum ai asculta nişte capitole dintr-un roman povestite de cineva.

Aici “cineva” sunt patru personaje: doi bărbaţi (35 de ani fiecare) şi  două femei (30 de ani fiecare), potrivit indicaţiei autorului, stând faţă în faţă cu publicul şi aducând prin viu grai vieţile a două cupluri căsătorite de peste jumătate de secol. Fiecare poveste spusă este dejucată de următoarea.

Cristi Juncu a făcut două distribuţii, cele patru personaje fiind întruchipate de actorii (câte doi pe acelaşi rol) Tudor Istodor şi Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu şi Theo Marton, Diana Cavallioti şi Ada Simionică, Irina Velcescu şi Raluca Aprod. La început observi că textul conţine nişte banalităţi, de felul “dragostea e mai tare ca moartea”. Dar apoi...

Cele două perechi de actori, care vorbesc despre cele două cupluri aflate la senectute, stau comod pe o bancă (un fel de laviţă) lipită de perete. Începe să vorbească, cu lejeritate, una dintre actriţe, spunând prima poveste. E despre primul cuplu. Bătrânul de 82 de ani aflat pe patul de moarte îşi cheamă soţia, rugând-o să-l asculte. El îi mulţumeşte pentru că i-a dăruit fericire în toată viaţă pe care au trăit-o împreună: 52 de ani; că dragostea ei a dat sens vieţii lui; că dragostea a învins moartea. E o mărturisire lungă, patetică şi stoarce lacrimi. Trece un an şi îi vine rândul nevestei să moară. Atunci ea îl cheamă pe prietenul soţului şi îi mărturiseşte că toată viaţa l-a iubit doar pe el şi nu pe bărbatul său. Atins de amintirile din tinereţe (prietenia celor două cupluri ţine de peste jumătate de secol), el se duce la nevasta sa şi îi comunică faptul că 50 de ani de viaţă împreună au fost o greşeală, că el a iubit pe altcineva, pe soţia prietenului său. Jignită în acest fel, nevasta îl anunţă că a fost în tot acest timp amanta prietenului lui, a aceluia care a murit la început... Şi se vine cu detalii.

După toate poveştile frumoase şi mai puţin frumoase, te întrebi dacă tot ce s-a spus poate fi real. Poate e un joc, dar acesta e fascinant, e frumos inventat. E un mod de a arăta existenţa dragostei şi a devotamentului, a trădării şi a căutării de sine la capătul unei vieţi. Sunt fantezii? E dorinţa de a fi trăit altfel? Da, iluzii... E ceea ce se destramă repede, e ceea ce trece uşor, într-o clipă. Poveştile conţin multe momente critice, iar atunci când se atinge apogeul şi pare să te sperie intervine vesel cel ce povesteşte, cu: “A fost o glumă”. Comicul şi drama sunt deci pe cele două talere ale balanţei.

Învălmăşeala creată de Ivan Vîrîpaem e ca un joc de perspicacitate, fiind incluse mai multe piese pentru a se crea, în cele din urmă, o imagine.

Nu e uşor să aduci în faţa publicului aşa ceva. Dar actorii reuşesc să capteze atenţia prin subiectele diferite, dar şi prin felul de a face ca acestea să vibreze. În momentul în care un actor vorbeşte, ceilalţi trei devin spectatori. E un dialog cu publicul. De fapt e actorul care vorbeşte şi publicul care ascultă, însă e provocat.

Subtextul îţi apare clar, ceea ce înseamnă că actorii l-au înţeles bine. Îi ajută mult regizorul. Juncu păstrează construcţia de “puzzle” a piesei. Fără a da importanţă acţiunii, te impresionează tocmai construcţia textului, aşa “întortocheat” cum este. Şi are simplitate. Traducerea din limba rusă, asigurată de Bogdan Budeş, păstrează această simplitate care te ajută să pui tu, la rândul tău, piese în puzzle-ul pe care tocmai ţi l-ai imaginat la finalul spectacolului.

Asta ar însemna că regizorul a avut grijă să existe, în cele 110 minute cât durează reprezentaţia, un material fluid între textul lui Vîrîpaev şi interpreţi, astfel actorii reuşind să fie vestitorii celor scrise de acest dramaturg preţuit, care are doar 38 de ani.