Marius Manole: "Ce să fac, să-mi vând sufletul?"

Marius Manole vorbeşte cu sinceritate nemiloasă despre lumea în care trăieşte, despre actorie şi despre molima care a cuprins deja generaţia din care face parte

Jurnalul Naţional: În câte proiecte eşti implicat, pentru că le-am pierdut şirul tot numărând?
Marius Manole: La un moment dat lucram la 18 proiecte, pentru că erau şi cele de la Focşani, Târgovişte, Brăila, Galaţi, pe lângă cele de la Bucureşti. Nici nu mai ştiu pe unde am avut. Cele mai recente sunt "Avalanşa", care tocmai s-a încheiat, şi la 30 ianuarie va avea premiera "Ivanov", de Cehov, la Teatrul Bulandra, în regia domnului Andrei Şerban. O piesă montată într-o viziune modernă. Eu cred că va fi un spectacol bun. Joc rolul Borkin, un afacerist, exact ceea ce mă pricep eu să fac şi ceea ce, oricum, nu-mi iese în viaţă. Un rol de compoziţie, cu care încerc să mă obişnuiesc. După premiera cu "Ivanov" voi lua o pauză de un an, în sensul că nu voi mai accepta proiecte noi. O să rămân cu cele în care sunt deja implicat. Am luat această decizie pentru că am lucrat foarte mult, pentru că am obosit şi pentru că am nevoie să mă împrospătez.

Îţi permiţi să iei pauza asta?
Că-mi permit sau nu, asta e situaţia. Nu am ce să fac. Decât să mor la 35 de ani, mai bine să mor la 60 şi fac o pauză acum. Dar de jucat o să joc oricum. Dacă o să fie cazul să mă ia cineva într-un film, mă duc.

Te-a luat Silviu Purcărete în "Undeva la Palilula". Şi îmi aduc aminte că tot tu spuneai că mult timp nu te-ai regăsit în ipostaza de actor de film. 
Ei, nu am jucat cine ştie ce film la viaţa mea. Cât despre faptul că nu mă simt încă în largul meu ca actor de film, probabil este legat de faptul că încă nu am găsit rolul care să-mi placă, poate că nu am găsit regizorul cu care să lucrez sau poate că nici nu sunt bun de film. Într-un fel, e ca o altă meserie pe care încă nu o cunosc. Deşi la filmările pentru "Undeva la Palilula" m-am simţit foarte bine, mi-a plăcut foarte mult experienţa cu Purcărete. Numai că eu am avut foarte puţin de filmat. Au fost doar două zile în care m-am simţit foarte bine.

Oamenii din comuna doljeană Palilula s-au declarat jigniţi de modul în care sunt prezentaţi în film.
Filmul este de o poezie rară şi de o delicateţe deosebită, de o curăţenie incredibilă. Pe oameni nu-i obligă nimeni să descopere poezia. Iar eu, noi, artiştii, nu putem să-i învăţăm pe oameni să descopere poezia dacă ei nu vor. Eu sunt foarte supărat pe lumea de azi şi pe lume în general. Ce să-i înveţi? Ce să le spun eu celor din Palilula despre ce s-a făcut? E un film, este o ficţiune, o poveste care nu e neapărat adevărată. E destul de trist că gândesc aşa. De ce nu se gândesc că până să se facă filmul ăsta nimeni nu ştia că Palilula există? De ce nu, acel loc poate deveni turistic datorită acestui film. E mare păcat că se întâmplă aşa. Vine şi din mentalitatea noastră. Apoi, nu suntem obişnuiţi să ne vindem. Preferăm să cumpărăm prost şi scump de la alţii. Chiar dacă avem şi noi. Asta facem dintotdeauna. Pe urmă ne mirăm că ne merge prost în ţara asta.

Ce spui mă duce cu gândul la povestea spectacolului "Avalanşa", o metaforă despre căutarea libertăţii, despre frica de a vorbi, în care joci la Teatrul Naţional, şi la ceea ce tu spuneai despre teama românilor de a-şi cere drepturile, despre umilinţa de a spune totul cu juma' de gură. Sunt mulţi care gândesc la fel ca tine, dar nu ştim cum să fim uniţi.
M-am săturat să tot aud că sunt mai mulţi care gândesc la fel. Unde?! Iar faptul că nu suntem uniţi e o altă problemă a noastră. Ce uniţi? Că dacă suntem uniţi doi şi vine un altul şi-mi dă cu 100 de lei mai mult, te las acolo unde eşti şi plec, fug, o vând şi pe mama, şi pe tata, vând şi casa... Suntem o naţie atât de păcătoasă şi îmi pare aşa de rău că am ajuns aşa. Bine, noi din istorie ne-am cam dat după cum a bătut vântul şi ne-am dus după interes, dar ne-am dus oricum prost. Şi acuma tragem.

Păi, şi ce faci? Te pierdem? Dacă ţi se oferă o şansă să-ţi faci munca prin alte zări, pleci?
Nu plec din ţară. Cu toate că nu bag mâna în foc. Dacă mi se oferă ceva bun, de ce nu? Poate pentru o perioadă. Dar nu sunt omul care să plece. Vorbesc eu aşa, dar aici e acasă, aici e familia mea, prietenii mei, aici am început să fac teatru. O să mă întorc. Nu e vorba că nu mai suport, dar nu mai pot să tac. Iar de când am început să vorbesc, oricum nu mă ascultă nimeni. Şi chiar dacă mai apleacă unii urechea, nu se întâmplă nimic. Eu nu văd nici o ieşire din impas. Nu acum cel puţin. Brucan s-a înşelat când a spus 20 de ani. Poate că ne mai trebuie încă 30. Nu ştiu. Oricum, generaţia asta e molipsită. Avem lucruri proaste în noi, multe nici nu le conştientizăm. Uită-te la cei care au fost în străinătate şi au luat contact cu oamenii de acolo. Cât de deschişi sunt oamenii ăia, de liberi. Sigur, şi situaţia e alta. Dar vorbesc, de exemplu, despre oameni care, să zicem, erau profesori şi brusc, într-o zi, au lăsat totul baltă şi au zis că vor să se facă merceologi. Au curajul să o ia de la capăt. Nu gândesc: m-am făcut actor, apoi eu actor mor. Sunt sudor, sudor rămân. Şi modul ăsta de a gândi tot din frică vine. Ce trebuie să aibă românul? O familie, ceea ce nu-i rău, Doamne fereşte, carte de muncă şi casă. Astea trei sunt sfinte. Păi, ce te întreabă părinţii? Unde eşti angajat. Păi, nu sunt angajat. Cum nu eşti angajat? Ce o să te faci, trebuie să ai o carte de muncă, vine pensia.

Ţi se spune des că eşti idealist?
Nu prea des. Deşi sunt idealist, pentru că visez la lucruri normale. Bine, ca artişti, oricum suntem văzuţi ca fiind idealişti. Pentru că prin natura meseriei noastre avem puterea asta de a visa, de a vedea în loc de o lingură obişnuită de metal una de argint. Şi atunci în viaţa noastră, cumva, toate situaţiile grele prin care trecem reuşim să le transformăm în ceva mai frumos. Uneori reuşeşti, alteori te zbaţi, o iei de la capăt, îţi propui să fii fericit. 

Ai putea să o iei de la capăt? Altfel decât actor?
Poate că în momentul în care meseria asta nu se va mai face deloc în România, pentru că deja se face foarte prost. Nu ştiu ce părere au alţii, dar se face prost, pentru că lumea e foarte împrăştiată, lumea aleargă după 10.000 de proiecte în acelaşi timp, pentru că trebuie să trăiască, nu mai există disciplină în teatru, nu mai există respect, nu mai există noţiunea de muncă, de muncă adevărată, de repetiţii. Ştiu că e greu să lucrezi cu pasiune când eşti cu gândul la ziua de mâine. Dar trebuie să te obligi, să fii curios, să te joci în permanenţă.

Simţi că ai pierdut din lucrurile astea?
Ceva am pierdut şi din vina mea. Pentru că am făcut excese cu munca, şi tocmai de asta îmi propun pauza despre care vorbeam. Ca să am timp să mă reîncarc. Singur am ajuns la concluzia asta. Pentru că până nu simţi tu, poate să-ţi spună oricine.

De unde foamea asta a ta de a nu rata nimic din ceea ce ţi se oferă profesional?
A fost o perioadă. Eram tânăr, tocmai terminasem facultatea şi îmi doream să fac lucruri, proiecte, să cunosc oameni. Şi acuma îmi doresc acelaşi lucru, numai că nu mai vreau să mă implic în proiecte care nu-mi spun nimic, care sunt inutile. Mi-aş dori să devin mai selectiv.

E vorba cumva despre o maturizare profesională?
Probabil, pentru că ştii cum e? Te bagi în multe proiecte şi când vin cele cu adevărat importante nu mai ai energie. Aşa că poţi să le alegi. Nu trebuie să faci zece spectacole pe stagiune, poţi să faci unul şi bun.

Îţi poţi permite ca actor român aşa ceva?
Păi, şi ce să fac atunci, să-mi vând sufletul? Asta e. O bucată de pâine şi un ceai găsesc pe undeva.

Ce înseamnă pentru tine să fii bogat?
Înseamnă să nu mă gândesc niciodată "mâine ce o să fac de mâncare?", "cu ce o să-mi plătesc datoriile?". Nu vreau bani să-mi ridic un palat, că nu m-aş muta din garsoniera mea nici mort. Dar să nu stau să socotesc că mâine iau nişte bani de acolo şi trebuie să dau atât acolo, mai trebuie să completez acolo şi mă mai împrumut, dar trebuie să-i dau înapoi pe 12. Să nu mă gândesc la ziua de mâine, asta înseamnă.

Teatrul funcţionează într-un sistem la fel de viciat şi greoi ca societatea în care trăim. Şi tu nu vezi ieşirea din situaţia asta. Ce te motivează să mergi înainte?
Păi, faptul că sălile de teatru sunt totuşi pline, faptul că mai am câte o întâlnire memorabilă cu unii oameni, cu câte un text, faptul că totuşi la teatru e mai frumos decât pe stradă, faptul că meseria asta e totuşi atât de interesantă, te ţine treaz, viu.

Ce ai învăţat despre viaţă jucând pe scena teatrului?
Am descoperit lucruri fundamentale despre mine, dar astea ţin de bucătăria interioară a fiecăruia. Jucând atâtea personaje, realizezi că ai şi tu câte ceva din unul sau din altul. Până la urmă fiecare părticică din personajele astea există în noi, altfel nu am avea cum să le facem. Poate că faci un rol de compoziţie, dar tot pleci de la un sâmbure de adevăr, care e în tine. Iar pe scenă înveţi că în viaţă trebuie să respecţi un partener, să fii punctual, să-ţi iei munca în serios, că nu ai voie să cedezi când ţi-e greu, să-ţi ajuţi un coleg când i se întâmplă o nenorocire sau uită textul, să ai respect faţă de public, să te respecţi pe tine, să ai grijă de corpul tău şi de sufletul tău ca să poţi juca. Pentru că la un moment dat făceam destul de multe excese, asta e realitatea.

Excese care veneau probabil şi dintr-un teribilism al vârstei.
Şi asta, dar vezi, sunt mulţi actori care rămân în perioada asta a vârstei până pe la 60 de ani. Stilul ăsta e rău pentru mine, când simt că nu mai am suflu în scenă, că deschid gura şi obosesc. Când simt că nu mai pot să duc până la capăt un monolog, înseamnă că trebuie să mă las de fumat, nu? Dacă văd că vin obosit la repetiţii de dimineaţă, pentru că am pierdut noaptea în bar, înseamnă că trebuie să nu mă mai duc acolo. Şi crede-mă, actorii mari poate că par boemi, dar au grijă de ei. Cum este domnul Victor Rebengiuc, domnul Beligan, doamna Mariana Mihuţ... E o meserie de sportiv, până la urmă. O meserie care macină fizic şi psihic. Pentru că vin 400 de ochi care te judecă şi sigur că simţi lucrul ăsta.

Ce simţi când realizezi că nu te-ai descurcat aşa cum îţi doreai într-un rol, că nu a ieşit bine?
Eşti un om terminat. Te duci acasă şi te doare tot corpul. E un rateu al tău.

Care este relaţia ta cu critica de teatru?
Citesc cronici, ţin seama de ele, mă interesează chiar dacă sunt critice la adresa mea, dar sunt făcute cu bunăvoinţă, şi nu cu răutate. O cronică scrisă doar de dragul de a critica nu mă interesează. Criticii au rostul lor pe lume. Pentru mine, cel puţin, critica are rolul de a da direcţia, stabileşte nişte repere. Criticii chiar au o funcţie foarte importantă. Mai ales în momentul ăsta în care totul e la voia întâmplării şi trăim cu "lasă, că se poate şi aşa", "lasă, că nu şi-a dat nimeni seama, mulţi văd, puţini cunosc". Cam astea sunt formulele care se aplică acum în teatru.  

Admiri foarte mult actorii compleţi, plurivalenţi, care pot acoperi profesionist o mulţime de modalităţi de exprimare artistică.
E realizabil şi în cazul nostru, dar noi nu avem mentalitate de învingători, ci de învinşi. Şi nu este numai problema unui sistem prost. Pentru că în sistemul ăsta prost s-au ridicat totuşi nişte capete. Care lucrează tot în aceleaşi condiţii, au tot două mâini, două picioare. Dar e vorba despre psihic, despre modul în care eşti educat. Trebuie să fii învăţat cu mentalitatea de învingător. Numai că la noi, adesea, când vine regizorul şi-i spune unui actor aici trebuie să cânţi şi să dansezi, o să-i răspundă nu pot să le fac pe amândouă. Ba da, trebuie. Două luni stai în sala de balet şi îţi rupi picioarele şi gâtul pentru ca la premieră să poţi să cânţi, să dansezi şi să vorbeşti în acelaşi timp. Nu poţi să zici hai să simplificăm, ori cânt, ori dansez, pentru că am făcut o sciatică şi mai am ceva aici de mă doare, şi oricum pentru banii ăştia nu merită. Pentru că în teatru există şi ideea asta, cât plăteşti, atâta joc. Cum cuantifici asta?

Până la urmă, nu este drept nici faţă de spectator.
Nu ştiu ce să mai spun şi despre spectatori. Pentru că este inuman şi injust să-i spui unui om, după ani de zile, "tu ai fost idolul meu şi m-ai trădat". Păi, te-am pus eu să mă alegi idolul tău? Unii mi-au scris că nu mai vor să vină la teatru după episodul acela (n.r. − publicarea în presa tabloidă a unui fragment de pe blogul său, în care vorbea despre condiţiile grele de trai ale actorilor). Asta e! Până la urmă nu trebuie să fim iubiţi de toată lumea, trebuie să mă iubească numai cine trebuie.

Poate se întâmplă aşa tocmai pentru că există un alt clişeu, cum că actorii nu pot exista fără dragostea publicului.
Sigur că e frumos să fii iubit, dacă meriţi. Şi să fii iubit de cineva care merită să te iubească. Pentru că unui om, care vine la mine şi îmi spune "ai fost idolul meu şi nu mai eşti", eu ce să-i spun? Îmi pare rău, iartă-mă? Eu nu am cum să controlez imaginea care se formează în mintea unui om, iar faptul că trăiesc într-o lume plină de astfel de clişee mă face să nu mă intereseze aşa ceva. Aşa cum nu mă interesează când mi se spune: de ce nu râzi la aplauze, pentru că se simte spectatorul jignit. Să rânjesc doar de dragul de a zâmbi? Refuz să fac aşa ceva. Sigur că le mulţumesc, dar în felul meu. Le-am mulţumit cu spectacolul jucat. Pentru că văd destui actori proşti care joacă prost spectacole proaste şi după aia rânjesc la aplauze. Ce mai rânjeşti după ce l-ai minţit pe spectator două ore şi i-ai luat banii? 

Au fost roluri care nu ţi-au ieşit, în care nu te-ai regăsit?
Au fost şi rateuri, şi e foarte bine că ai şi rateuri. Pentru că aşa cade şi tâmpenia asta cu actorul- semizeu. Ce fel de semizeu eşti tu dacă ratezi roluri? E bine să stai cu picioarele pe pământ. De asta e bine să fii criticat, să-ţi spună lumea că te iubeşte, dar şi că nu te iubeşte, să şi ratezi, pentru că aşa rămâi un om normal. În meseria asta sunt mulţi închipuiţi, mulţi care o iau razna. Pe mine mă emoţionază spectacolul, nu mă emoţionează aplauzele. Ce lecţie frumoasă de teatru am primit de la nenea Victor Rebengiuc, care mi-a spus că atunci când ai o glumă de spus pe scenă, în spectacol, să nu te opreşti şi să-i laşi să aplaude. Pentru că dacă îi tot laşi să facă asta, se descarcă. Lasă-i să aplaude la sfârşit. Nu "trage" la aplauze. Ca actor, trebuie să te lupţi cu lucrul ăsta. Sunt fericit pentru că am avut întâlniri cu oameni extraordinari. Cu Oana Pellea, Maia Morgenstern, Dorina Chiriac, Lia Bugnar, Rodica Mandache, Dana Dogaru, Mircea Albulescu. Am avut parteneri unul şi unul de la care am avut ce învăţa. Sunt oameni care îşi fac meseria cinstit şi nu o fac ca să fie iubiţi cu orice preţ. Dar pentru că lumea nu mai are decenţă în general, toate meseriile decad. Cum e şi meseria de doctor, când iei şpagă, cum e cea de actor, când faci şuşe şi îţi baţi joc de public.
Aplauzele sunt până la urmă o bucurie a oamenilor, aşa te răsplătesc ei pentru munca ta. E o bucurie să primeşti aplauze, e cert. Dar nu e o bucurie din aia tâmpă. Tu ştii că se cronometrează aplauzele câteodată pe ceas? Şi de aici s-a ajuns la actori care "trag" la aplauze? Ies o dată şi încă o dată, şi încă… Actori care trag de aplauze şi public care trage de aplauze. Se ajunge să aplaude actorii pe spectatori, spectatorii pe actori, şi tot aşa. Ca să nu mai spun că la noi aplauzele nu mai înseamnă nimic. Pentru că în momentul ăsta se aplaudă orice.

Consideri că goana asta după dragostea publicului este o piedică în calea lucrului bine făcut, de calitate?
Da! Pentru că aşa se ajunge la emisiunile astea la televizor, atât de penibile de nici nu poţi să te mai uiţi, de aia la teatru se montează numai comedii de doi lei şi râde lumea la orice, de aia publicul nu e selectiv, e foarte indulgent, iar actorii sunt dintre cei motivaţi de salarii. Vreau să mă iubească lumea atunci când, într-adevăr, fac ceva. În rest nu vreau să mă iubească. Altfel eu ce să cred când joc prost într-un spectacol şi toată lumea mă aplaudă? Că am jucat bine rolul ălă?

Eşti de o sinceritate dezarmantă. Asta te-a făcut probabil să recunoşti când te implici într-un proiect prost şi să renunţi, indiferent de riscuri.
De aia mie mi-e greu să trăiesc cu mine. Nu mi-e uşor să fac asta, dar mi-e mai bine decât dacă aş rămâne într-un astfel de proiect. Dacă aş rămâne, ar trebui să urc din nou pe scenă şi să sufăr două ore.

Cum este reîntâlnirea cu Radu Afrim în "Avalanşa"?
Cu Radu Afrim am făcut "Plaja" la Brăila, apoi "Patrick Rasmussen" şi acuma am făcut "Avalanşa". Reîntâlnirea a fost la fel de grea. Cu Radu nu poţi să fii niciodată în confort. Şi în timp am devenit prieteni buni. Nu e un dictator, omul îţi spune că nu faci bine. Şi nu ai cum să-l contrazici, pentru că îţi dai seama că are dreptate. La lucru nu suntem prieteni, nu suntem duşmani, suntem regizor şi actor. Rolul din "Avalanşa" s-a construit foarte greu. Personajul nu este unul spectaculos. Totul se petrece înauntrul tău, ceea ce e cu atât mai greu, şi de asta iubesc eu personajul ăsta. Un gen de rol pe care îl primesc de obicei. Şi sunt conştient că la un moment dat o să trebuiască să intru într-o etapă în care să abordez meseria asta dintr-un alt punct de vedere. Dar maturitatea vine la un moment dat, nu ştiu cum. Am citit undeva că "nu uităm să ne jucăm pentru că îmbătrânim, îmbătrânim pentru că uităm să ne jucăm". Pentru că ajungi să-ţi spui din când în când: băi, dar nu se cade să mai faci chestia asta la vârsta ta. Nu! Ai voie să faci orice în viaţa asta. Numai că de la 30 de ani încolo, aşa ţi s-a spus, nu mai pui pastă de dinţi pe clanţa uşii. Pui mâna şi-ţi faci o familie şi munceşti ca să ai carte de muncă. Apoi stai şi aştepţi să mori. Păi ce, tu mai eşti om de jucat mingea în faţa blocului?

Bine, dar orice părinte, dorindu-ţi binele, te învaţă aşa. Tocmai pentru că nu-ţi vrea răul.
Aşa e. Deci iată în ce lume trăim! Ce societate… Noroc că în lumea asta am întâlnit şi oameni frumoşi, simplul fapt că trăim e frumos până la urmă.

Ai lucrat şi cu Răzvan Mazilu. Cum percepi latura asta a exprimării corporale?
Ca actor sunt pentru mişcarea scenică, mi s-ar părea normal ca un actor să urmeze la şcoala de actorie şi doi ani de coregrafie, pentru că atunci corpul tău, mintea, sufletul şi cuvântul sunt acelaşi dumnezeu. Pentru că sunt actori la care vocea spune una, corpul zice alta, gândul e în altă parte. Am făcut mişcare scenică. Dar la un moment dat, cum auzeau de Manole, ştiind că Manole se mişcă bine, regizorii îl puneau pe la mijlocul spectacolului să facă un dans. Hop, apărea Manole, şi pac făcea un dans. Până m-am prins şi am zis că Manole nu mai face un dans pentru că nu mai vrea.

Nu-ţi place să fii încartiruit. 
Nu, şi îmi mai place puterea cuvântului. Pentru că mulţi spun că teatrul zilelor noastre nu mai este cel al cuvântului, ci teatrul de imagine. Eu cred în teatrul cuvântului şi mă uit cu admiraţie la Mariana Mihuţ, şi la alţi actori care rostesc un cuvânt şi cuvântul rostit de ei înseamnă o lume. Nu ca la ăştia tineri ca mine, care bălmăjesc. Jucam acum ceva timp "Iubiri interzise”, eram cu pasiune în scenă şi vorbeam cu partenera mea, Carmen Ungureanu, îi ziceam: "Fumico, ce-ar fi să-mi scot eu masca asta acum…”  Iar o doamnă din sală spune: "E, să-mi zică mie cineva ce a zis acum băiatul ăsta!” Avea dreptate femeia. Plătise bilet, stătea sus şi eu vorbeam cu mine. Nu o să vezi întâmplându-se asta la actorii buni, cu experienţă. Au cultul ăsta al cuvântului. Sunt lipsuri care se văd imediat.
 
La sfârşitul anului ai primit o bursă. Este prima ta bursă?
Am primit o bursă RIFF, prima bursă din viaţa mea. E o firmă mică, care şi-a asumat rolul de mecenat şi la anul va fi o altă bursă, pentru un alt actor tânăr, şi tot aşa. La început mă gândeam că poate nu ar trebui să mă las ajutat aşa. Dar apoi am stat de vorbă cu preşedintele firmei şi cu doamna Florina Cercel, iniţiatoarea acestei burse, care mi-au explicat că nu-mi dă nimeni de milă ci pentru că m-au văzut şi vor să mă sprijine. În străinătate asta se practică şi sunt actori care o viaţă au în spate un mecena care îi ajută până ajung ei să facă bani.

Ce ai sfătui un actor aflat la început de drum?
Să muncească cât mai mult, să joace orice, să nu-şi ia pauză nici măcar o oră într-o zi şi după cinci ani de muncit încontinuu probabil că va vedea şi rezultatele. Să muncească până nu mai poate. Şi nu numai în Bucureşti, să meargă la Arad, Cluj, Timişoara, Iaşi, peste tot. Să intre în proiecte independente. Pentru că la 20 de ani ai resurse suficiente.

Eşti un om norocos?
Da, sunt un om norocos. Pentru că fac ceea ce-mi place, nu mă chinuiesc foarte tare, sunt aproape sănătos, şi asta e cel mai important, am oameni deosebiţi în jurul meu, trăiesc într-o lume care, orice ar fi, până la urmă e protejată într-un fel de mizerie. Eu pe stradă merg cu căştile în urechi, ajung la teatru şi e frumos, ajung apoi acasă, unde e iar frumos.