Mircea Rusu: „Bucureştiul era Hollywood pentru mine...”

Actorul vorbeşte în interviul nostru despre profesiunea sa, despre relaţia scenă - sală, despre breaslă...

■ Jurnalul Naţional: S-a încheiat stagiunea teatrală, s-a încheiat şi anul de studii la UNATC unde predaţi studenţilor. Şi a început vacanţa. Ce înseamnă pentru un actor, pentru un profesor să aibă vacanţă?
■ Mircea Rusu: E o mare bucurie şi în acelaşi timp e şi un mare gol, care se produce după un an foarte intens. Pentru că noi, ca mulţi oameni antrenaţi într-o poveste, rămânem cu un soi de recul al muncii noastre, iar după două-trei zile de odihnă într-adevăr ne dăm seama că ne pierdem un pic rostul pe lume. E foarte ciudat. E un amestec de libertate cu neputinţa folosirii acestei libertăţi.

■ În repertoriul actual al teatrelor bucureştene sunt 14 spectacole în care jucaţi. E mult...
■ Teoretic sunt în 14 spectacole, dar practic ar fi, cred, opt sau nouă. În primul rând, la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde au loc lucrări de reconstrucţie la clădire, au dispărut nişte săli şi din această cauză s-au amânat spectacole. Decorurile nu se mai potrivesc noilor săli deschise între timp. Se aşteaptă rezolvarea altor săli, căci Naţionalul va avea şapte spaţii de joc în momentul când se vor termina toate lucrările.

■ În stagiunea 2012-2013 aţi avut câteva spectacole noi. Lucraţi şi acum la un rol. Despre ce e vorba?
■ În toamna lui 2012 am început stagiunea cu “Scrisoarea” după “O scrisoare pierdută” de Caragiale, în regia lui Horaţiu Mălăele, la Teatrul Naţional Bucureşti. A urmat “Ţarul Ivan îşi schimbă meseria” de Bulgakov, în regia lui Gelu Colceag, la Teatrul Metropolis, apoi “Mutter Courage” de Bertolt Brecht, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Mic. Acum lucrez la spectacolul “Sex”, o piesă contemporană de un autor olandez, în regia lui Claudiu Goga, la „Metropolis”.

■ Din nou cu Claudiu Goga...
■ Este al patrulea spectacol la care lucrez cu aceast regizor. Din distribuţie face parte şi Emilia Popescu, Gelu Niţă, Mihai Calotă. Celelalte spectacole montate de el, în care am jucat, au fost: “Jocul ielelor”, la Naţionalul bucureştean, „Miss Daysi şi şoferul ei”, la Teatrul Evreiesc de Stat, “Love Stories”, la „Metropolis”. “Sex” e o piesă foarte interesantă şi sunt curios dacă va avea priză la publicul nostru.

■ Oricum, există mai multe categorii de public sau, cum spun unii, publicuri. Despre ce este vorba în piesă?
■ E o poveste complicată între două cupluri. Deşi se numeşte “Sex”, piesa nu are legătură cu asemenea lucruri. Poate doar indirect, poate sunt nişte atingeri pe ici, pe colo, dar nu neapărat legate de cuvântul în sine.

■ Se tot vorbeşte despre relaţia actor-spectator. Cum se manifestă această relaţie în timpul reprezentaţiei?
■ Se manifestă diferit, seară de seară. Uneori chiar foarte diferit. Am observat un lucru: printre spectatori există nişte oameni care dau tonul. Simt asta cu toată fiinţa mea. Se simte un flux. Şi sunt oameni din public care pot da tonul unei bucurii, unei perceperi a umorului de pe scenă, a dramei de pe scenă, a emoţiei care vine. Sunt nişte receptori printre ei care au antenele foarte sensibile. Şi dau tonul atenţiei, a percepţiei spectacolului. Atunci când nu există oameni de genul acesta în sală spectacolul poate fi mai cenuşiu. Poate şi pentru că noi, actorii de pe scenă, simţim acest val, acest flux de interes, de bucurie, de libertate interioară a publicului. Şi atunci ne deschidem şi noi mult mai tare. Simţim că dăruirea noastră nu e în zadar, nu ricoşează în unghiuri strâmbe. Revine la noi direct, în acelaşi plan, şi ne dă încredere şi energie să continuăm.

 ■ Actorul are emoţii atunci când e în scenă. Spectatorul nu le vede. Dar cum se transmite emoţia în sală, direct publicului? Cum are loc chimia între cele două părţi?
■ Seamănă puţin cu o poveste de dragoste. Actorii şi publicul formează în timpul spectacolului un cuplu. Se pot înţelege foarte bine sau nu se pot înţelege. Se simt reciproc, e o simbioză între ei. Sau se resping. Este aşa cum se întâmplă între un bărbat şi o femeie. Amândoi pot fi frumoşi, potriviţi ca vârstă, ca preocupări, dar nu au nici o legătură sufletească. Şi noi ne mirăm! Şi, altă dată, observi că e un tip urâţel şi o fată foarte frumoasă, dar între ei există o chimie şi se vede, se simte bucuria. E un dat de la Dumnezeu. Nu avem explicaţii pentru toate.

■ E bine că există mister, altfel nu ar fi interesant pe lume.
■ Exact. Aşa cum nu toţi oamenii cred în Dumnezeu, nu toţi simt nevoia apropierii de forţa divină. Şi cei care cred în Divinitate sunt extrem de miraţi, uluiţi, când îi aud pe ceilalţi că sunt neatenţi la relaţia cu Dumnezeu. Nu poţi să-i impui unui om să creadă în ceva, numai pentru că tu crezi foarte mult. Sau invers.

■ Sunt vreo 30 de ani de când faceţi teatru.
■ Da! De fapt, fac teatru din liceu.

■ Cum a început această dragoste cu scena?
■ Printr-o întâmplare şi sunt convins că mâna destinului a lucrat puternic. Am văzut acest lucru în mai multe faze ale vieţii mele. A fost o întâmplare: o vecină m-a chemat la o casă de cultură să interpretez un rol. M-am dus neîncrezător, deşi îmi plăcea foarte mult teatrul, dar nebănuind că aş putea să îl fac şi eu. Şi probabil am făcut tolul destul de bine. Eu am fost dus de mic de mama mea la teatru, la noi, la Braşov. Şi mergeam neapărat când veneau trupe din Bucureşti. Mama mea a făcut Liceul “Elena Doamna” în Bucureşti. M-a crescut cu imaginea Bucureştiului. Din poveştile ei cunoşteam străzi, cartiere, fără să fi fost în acest oraş. Era ca un déjà-vu pentru mine şi desigur am fost fermecat de locul acesta. Atunci când eram în liceu, argumentul mamei suna aşa: dacă vrei să ajungi la Bucureşti, pune mâna pe carte! Era ca un miraj! Bucureştiul era Hollywood pentru mine. Părea o ficţiune!

■ În ce an aţi intrat la Facultatea de Teatru?
■ În 1982. Am făcut şi vreo doi ani de Politehnică; m-am cam risipit în prima parte a tinereţii mele. Am vrut să fug în străinătate, dar destinul a vrut să fac meseria asta. Sunt convins! Nu am explicaţii pentru câteva din faptele mele, deciziile mele, întâlnirile şi întâmplările mele. Am încercat să mi le explic şi apoi mi-am dat seama că nu vreau să explorez în înţelegerea lor, pentru că sunt mult deasupra puterii mele.

■ Şi au fost roluri multe, în diferite teatre. S-a întâmplat să realizaţi şi roluri împotriva voinţei dumneavoastră?
■ Mărturisesc că am avut şansa să nu mi se întâmple acest lucru. De când am intrat în facultate am avut doi profesori: Amza Pellea şi Ion Cojar. Au avut mare încredere în mine, deşi Amza s-a prăpădit destul de repede. Ei mi-au oferit să încerc la Institut ce era mai bun din repertoriul teatrului universal. Apoi, la Teatrul din Piatra Neamţ, unde am stat patru ani şi am fost folosit, căci eram tânăr şi furios, am primit roluri importante. La fel şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde am venit în vara lui 1990 şi într-un an aveam deja vreo şapte  roluri principale. Nu pot decât să-i mulţumesc lui Dumnezeu şi oamenilor care au avut încredere în mine. Am urcat la un nivel şi am să mă menţin acolo!

■ Ce roluri v-au marcat totuşi aceste perioade din activitatea dumneavoastră?
■ Pentru mine foarte important a fost rolul cu care am absolvit Facultatea de Teatru: Mackie Şiş din “Opera de trei parale”, piesă pusă în scenă de regretatul profesor Ion Cojar. Şi acum îi mulţumesc... La Piatra Neamţ am jucat Troilus în “Troilus şi Cresida”, Pepelea în “Sânzâiana şi Pepelea”, Rudy în “Patima roşie”. La Bucureşti am avut şansa să intru direct într-un rol foarte important, în “Trilogia” lui Andrei Şerban, în care am jucat Iason. Şi de acolo au urmat: Ralph Clark în „Cine are nevoie de teatru”, Sebastian în “Noaptea regilor”, Iaşa în “Livada de vişini”, Jean în “Domnişoara Iulia”. În 1993 a fost acel multdiscutat spectacol “Ghetou”, în regia lui Victor Ioan Frunză, eu având rolul Kittel. În 1995-1996, am plecat de la Naţional la Teatrul Bulandra, dar acolo mai mult am aşteptat decât am jucat. Când a venit director la Teatrul Naţional profesorul meu, Ion Cojar, m-a adus înapoi, spunându-mi: “Băiete, aici e locul tău!”. A avut dreptate. Am revenit la Naţional cu un rol important, Vaska Peppel, într-un spectacol cu o distribuţie uriaşă, “Azilul de noapte”, în regia aceluiaşi Cojar. Nu pot să trec nici peste “Cadavrul viu”, cu rolul Protasov, în regia lui Gelu Colceag, nici peste “O noapte furtunoasă”, cu Jupân Dumitrache, spectacol regizat de Felix Alexa. Aş aminti şi personajul Eduard Damson din “Darul Gorgonei”, montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul din Târgovişte.
 
■ Pe lângă munca în teatru, v-aţi apucat de pedagogie, la UNATC. Vine cumva din relaţia avută cu profesorul Ion Cojar?
■ În cursul miilor de repetiţii pe care le-am avut în viaţă am simţit nevoia să mă implic. Mi-am dat seama că ar fi o impietate să dau sfaturi unui coleg, chiar dacă era mai tânăr. Dar în mine a încolţit această dorinţă de a încerca să îmbunătăţesc unele lucruri pe scenă. Pe de altă parte, profesorul Ion Cojar îmi mărturisea o dată: “Mircea, tu eşti unul dintre cei mai reprezentativi studenţi ai mei, poate cel mai reprezentativ. Ai înţeles şi ai folosit teoria mea despre teatru foarte bine în viaţa ta şi ar fi bine să vii în Institut şi să-mi continui munca de profesor”. Şi acest lucru m-a făcut să mă apropii de pedagogie.

■ Aţi început când era în viaţă Ion Cojar?
■ Da! L-am invitat la câteva examene şi a fost foarte mândru de mine, iar eu sunt foarte mândru de mândria lui. A văzut chiar spectacolul pe care l-am făcut cu o serie de studenţi de-ai mei, “Biloxi Blues”. I-a plăcut şi i-am spus atunci că i-l dedic. A început să plăngă, el, om bătrân... Şi la scurt timp s-a îmbolnăvit şi apoi s-a prăpădit. Pedagogia mă şi bucură, mă şi umple de energie şi de tinereţe, dar mă şi secătuieşte, pentru că eu am cursul între orele 2 şi 6 după-amiază. Şi, aşa cum v-am spus, în stagiunea asta am făcut patru roluri noi şi nu ştiu dacă am avut 15 zile libere, într-un an. Dar când repet de la 10 dimineaţă la 2, apoi fug la şcoală, iar la 5 sau 6 plec la teatru şi la 7 sunt pe scenă? Şi asta poate cinci zile pe săptămână.

■ Nu vă tentează să şi regizaţi spectacole în teatru?
■ M-a tentat, dar nu vreau să fac lucrul acesta. Pentru că s-a inventat acest rol al regizorului şi nu s-a inventat degeaba. De dincolo de rampă se vede altfel. Oglinda noastră este în sală, iar în sală este regizorul şi regizorul nu are grija doar a mea sau a altuia dintre noi, ci grija tuturor. Şi numai el poate să ţină în mână întregul ansamblu. Eu nu aş fi în stare să fac aşa ceva şi nici nu am atâta orgoliu să încerc să le fac pe toate.

■ Ce rol, sau roluri, vă doriţi foarte mult să faceţi?
■ Trigorin din “Pescăruşul” de Cehov. L-am avut, dar nu a fost o experienţă reuşită. Aş fi vrut să-l reiau, căci este rolul care îmi place cel mai mult din uriaşa dramaturgie a lui Cehov, după mine cel mai mare dramaturg. Al doilea rol pe care aş vrea să-l fac este Claudius din “Hamlet” de Shakespeare, alt mare dramaturg al lumii.

■ Cum se leagă prieteniile între oamenii de teatru?
■ Cum se leagă aşa şi se dezleagă. Sunt suişuri şi coborâşuri uneori vertiginoase. Sunt multe frustrări în teatru, care îndepărtează actorii, îi fac să se risipească. Unii joacă mai mult, alţii joacă mai puţin şi aceste diferenţe creează nişte hăuri în relaţia dintre ei.

■ Sunteţi căsătorit cu om de teatru, criticul Marina Constantinescu. Cum e să vorbeşti şi acasă despre teatru?
■ E ca în orice cuplu, cu lucruri spuse la unison sau cu contraziceri, dar care nu sunt violente. Şi de obicei, cele cu sensuri diferite sunt foarte creatoare. Vorbim întotdeauna cu argumente. Soţia mea este un cronicar fără patimi şi nu amestecă lucrurile. Ea poate să nu aibă relaţii sau să aibă relaţii proaste cu un actor sau regizor, dar să aibă marea putere să recunoască valoarea lui. Poate să nu laude un actor sau un regizor apropiat casei noastre şi să-i laude pe alţii, care nu au nici o legătură cu noi. Nu are idoli şi nici nu are părerea că ăla e prost cu orice preţ şi invers. În ceea ce mă priveşte, am hotărât acum 16 ani că nu scrie despre ce fac eu, nici de bine, nici de rău. Este un pact pe care nu l-am încălcat şi nici nu-l vom încălca.

■ Şi Luca, băiatul dumneavoastră de 14 ani, iubeşte teatrul, căci a mers cu părinţii de la trei ani la teatru, numai că deocamdată şi-a ales muzica. L-am auzit cântând la pian. Frumos mai cântă.
■ Luca e dăruit de Dumnezeu! Habar nu am ce va face. Oricum va avea o carieră artistică. Nu ştiu: că va fi pianist, că va fi compozitor, că va fi dirijor, că va fi actor sau regizor. Deocamdată, rezistă lângă pian.

■ Ce i-aţi dori acestei bresle din care faceţi parte?
■ Să apară un om care să strângă această breaslă în jurul unor valori certe, acceptate de toată lumea. Va fi foarte greu, pentru că discernământul artiştilor este foarte redus. Să se creeze un bloc al artiştilor care să-şi apere drepturile şi să-şi strige păsurile. Cred că a venit momentul să ne trezim, pentru că altfel breasla se va îmbolnăvi grav.