x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Cultură Teatru "Tata e minunea vieţii mele"

"Tata e minunea vieţii mele"

de Monica Andronescu    |    27 Iul 2009   •   00:00
"Tata e minunea vieţii mele"
Sursa foto: /Agerpres

Undeva pe la mijlocul lui noiembrie al anului trecut, înainte de ultima reprezentaţie cu "Aşteptând la arlechin", am întâlnit-o pe Raluca Zamfirescu, una dintre cele mai iubite actriţe ale Teatrului Naţional, şi am avut şansa să-mi acorde atunci ultimul interviu.



Suferinţa provocată de cancerul care a mistuit-o în acele ultime luni avea s-o împiedice apoi să se mai ridice din pat şi să mai urce vreodată pe scena pe care a jucat aproape o viaţă. Era plină de lumină şi înţelegea că sfârşitul îi e aproape. Dar nu se temea... Aştepta cu un fel de nerăbdare senină să-şi reîntâlnească tatăl, minunea vieţii ei, pe George Mihail Zamfirescu, într-o altă lume. La 21 decembrie, Raluca Zamfirescu avea să se prezinte la întâlnirea visată...

"Eu m-am născut în Ferentari. Sunt un copil de mahala. Dar Ferentariul meu este altul, nu cel de azi. Erau străzi cu muncitori, cu oameni cumsecade, bunicul meu era tâmplar şi bunica la fel. Acolo am crescut, am avut în copilărie prietene care mai târziu, când eu am crescut şi am intrat în teatru, s-au angajat la Adesgo, la fabrica de ciorapi. Acolo, în Ferentariul acelei perioade îmi este sufletul", începe povestea Raluca Zamfirescu.

"La vârsta mea, amintirile din copilărie sunt tot ce mai contează. Mai ales că eu am avut nişte părinţi în mod deosebit hăruiţi de Dumnezeu. Tata a fost scriitor, mama la fel... Când s-au căsătorit erau foarte tineri. Mama era şi ea poetă la cenaclul Macedonski şi acolo s-au cunoscut.

Mă doare cumplit acum, când aud că în Ferentari se întâmplă câte se întâmplă. Pentru mine nu e aşa. Oamenii pe care-i cunosc eu sunt oamenii din «Domnişoara Nastasia». Acolo, la tata, care era gazetar tânăr, venea Panait Istrati şi tata îi lua interviuri. Panait Istrati era internat la sanatoriu, pe Viilor. Era bolnav de tuberculoză. Iar după ce a scris «Spovedania unui învins», tata i-a luat o serie de interviuri. Noi aveam casa pe pământ şi în faţă era un chioşc acoperit de trandafiri roşii, mici. Iar la intrarea în casă aveam un cireş. Şi mi-aduc aminte cum Panait Istrati îi spunea tatei despre cireşul ăsta: «George, aici este o minune!».

Ce frumos stăteau ei sub cireşul ăla de vorbă, şi noi, eu şi sora mea Gabriela, când trebuia să ne retragem, seara, ne duceam la domnul Istrati şi-i spuneam: «Săru-mâna!». Mă cutremur şi acum când îmi aduc aminte cum îmi dădea mâna, ca un părinte bun. Rugăciunea mea de seară către Dumnezeu era: «Dă, Doamne, sănătate mamei, tatei, lui maica mare, lui taica mare, Gabrielei, mie minte şi noroc şi dă-i sănătate domnului Panait Istrati». Pentru că ştiam că e foarte bolnav.

Acolo venea majoritatea colegilor tatei, Victor Ion Popa, Zaharia Stancu... Cu ei am crescut. Copilăria mea nu este decât un basm cu zei, cu semizei, un basm după care tânjesc."
"A MURIT TATA..."
O umbră i se aşterne peste priviri şi gân­du­rile i se întunecă. Iar când copilăria a trecut... o întreb. "A murit tata", îmi răspunde simplu. "La 38 de ani. Tuberculoză pe fond diabetic. Şi ultima lui dorinţă a fost să învăţăm. Tăticu' a plecat, ne-a lăsat pe când eram destul de mici. Ca să-i împlinesc visul m-am înscris la Facultate, am făcut Litere. El a suferit toată viaţa, pentru că nu a avut studii superioare.

Adevărul este că n-am fost foarte bucuroasă să merg spre Litere şi Filozofie, dar îi promisesem tatei că am să învăţ şi, pe lângă Institutul de Teatru, cum îi zicea pe atunci «Academia Regală de Mu­zică şi Artă Dramatică», am făcut şi Litere. Ca omagiu, ca un cuvânt dăruit tatei. Tot atunci, noi ne-am mutat din Ferentari, lăsând acolo pe maica mare şi pe taica mare, şi ne-am dus mai spre centru. Dar astea deja am impresia că sunt momente de vis, că nu le-am trăit eu...

Mi-am dus viaţa greu. Noi am fost oameni săraci. Bunicul a murit la un an după tata şi atunci am luat-o şi pe maica mare la noi. S-a vândut casa din Ferentari şi noi ne-am conti­nuat viaţa destul de greu cu o mamă formidabilă, care ne-a crescut şi a avut grijă de noi. Iar noi, sora mea şi cu mine, am fost oameni cuminţi. Mai cuminte soră-mea decât mine... Fiindcă eu, nu-i aşa?!, mă înscrisesem la Academia de Teatru... Am fost eleva maestrului Ion Manolescu şi aveam profesori pe Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Victor Ion Popa.

La un examen de actorie de anul II, în sală fiind Victor Ion Popa şi mai mulţi directori de teatre, Victor Ion Popa m-a chemat la el. Era pe atunci director la Teatrul «Muncă şi lumină». Avea o trupă în care erau şi maestrul Beligan, şi Giugaru, şi Irina Răchiţeanu. M-a întrebat câţi ani am şi i-am spus că 17. Pe urmă m-a întrebat de părinţi. I-am răspuns că tata a murit şi că îl chema George Mihail Zamfirescu. A fost foarte emoţionat, pentru că el şi tata fuseseră prieteni, şi mi-a zis: «Eşti fata lui Gemi!?» A doua zi m-a chemat la el la teatru şi m-a angajat. Pe vremea aia, 9.000 de lei însemna o sumă formidabilă. Datorită lui am ieşit din situaţia grea în care eram, eu îl consider al doilea tată al meu, tată spiritual. A şi vrut să mă înfieze, dar eu n-am fost de acord să-mi schimb numele tatei. Aşa m-am angajat la el la teatru."

Revenim la subiectul care simt că-i e cel mai drag: G.M. Zamfirescu şi lumea acelui început de veac. O întreb cum şi-l aminteşte acum. "Ca o flacără. Tânăr. De stânga. Tata... este minunea vieţii mele. Eu am îmbătrânit, dar îl iubesc şi acum la fel de mult, îl respect şi mi-e teamă de întâlnirea cu el. Să nu zică: «Raluca, ce-ai făcut cu viaţa ta?»."
CIMITIRUL... ŞI TEATRUL
Alegerile în viaţă i-au fost şi direct şi indirect influenţate de cel care a fost unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori ai acelor vremuri, astăzi puţin uitat...

"Tata a fost director de scenă la Teatrul Na­ţio­nal din Iaşi. Acolo erau şi Topârceanu, şi Ioan Sava, un foarte mare regizor. La un moment dat a avut nevoie de nişte copii într-un spectacol. Şi m-a distribuit într-o piesă în care se pare că am fost... destul de bine. Şi am ştiut că altceva nu mai pot să fac. Trăind în teatru, tata fiind director de scenă acolo, mâncând teatru pe pâine, n-am ştiut să fac altceva, n-am putut. Şi tăticu' a fost de acord cu mine. M-au încurajat şi ceilalţi: Topârceanu, Emil Serghie, Mihail Sa­do­veanu.

Am mers pe drumul acesta. Dar n-am avut niciodată veleităţi de mare actriţă. Am ju­cat tot ce mi s-a dat. N-am fost pretenţioasă nici­odată. M-am bucurat de viaţă, m-am bucurat că sunt fata tatei şi a mamei. Mama mea a fost o minune de femeie. Am fost veselă şi bu­cu­roasă şi mi-a plăcut meseria asta. N-am vrut să joc numai roluri principale, am jucat orice cu acelaşi drag, de parcă aş fi fost distribuită în nu ştiu ce Julietă sau Ofelie. Eu am fost cu­min­te, în general, în teatru. Spre deosebire de tata, care nu era cuminte. Tata a fost un luptător. Toate articolele lui, despre teatru, despre po­li­ti­că... Se lupta în permanenţă, dar a fost înfrânt de viaţă, pentru că a murit la 38 de ani. A fost te­ribil.
NE-A LĂSAT AŞA... FĂRĂ ORIZONT, FĂRĂ BUSOLĂ."
Gândurile îi revin la străzile din Ferentari şi spune cu tristeţe. "Acolo a rămas casa... Am fost de multe ori înapoi, dar am rămas la poartă. Sunt alţi proprietari, n-am îndrăznit să intru. Este o plăcuţă pe care scrie: «Aici a trăit G.M. Zamfirescu», dar n-am îndrăznit să mai intru. Mi se pare că din tot ce am avut noi acolo n-a mai rămas decât, într-o cameră, o sobă de teracotă. Atât. A trecut viaţa peste casă şi peste noi. Am acasă nişte tablouri - sora mea a fost pictoriţă - cu părţi din străzile din Ferentari. Aia era lumea din «Domnişoara Nastasia». Şi personajele din «Idolul şi Ion Anapoda» au trăit acolo. Stăvăroaia a stat chiar lângă noi, un gard ne despărţea. Deci, i-am cunoscut."

Îmi povesteşte apoi cum rolul de care se leagă cea mai frumoasă istorie a vieţii ei de actriţă este, desigur, cel al Domnişoarei Nastasia. "Era visul vieţii mele. Am jucat-o şi am avut cronici foarte bune. Nu ştiu cât de bună am fost, dar eu am dat în Domnişoara Nastasia tot ce era adunat în sufletul meu. Păstrez multă recunoştinţă lui Zaharia Stancu, fiindcă el m-a impus în acea distribuţie. Am văzut însă «Domnişoara Nastasia» cu Sorana Ţopa, care era mare tragediană, aici, la Teatrul Naţional. Nici nu îndrăznesc să mă compar cu ea. Dar ea lucrase cu tata..."

Ce pierdere a făcut-o să sufere cel mai mult? "Moartea tatălui meu şi a băiatului meu. Băiatul meu a fost bolnav. Atunci nu se putea să plece din ţară. A avut o complicaţie re­na­lă, am cerut voie partidului să mă lase să plec cu el la Cape Town, unde lucra Barnard, să-i facă un transplant de rinichi, dar nu m-au lă­sat. Copilul meu a murit exact la 39 de ani, ca şi tata. Astea sunt cele două grave nenorociri prin care am trecut, care m-au marcat şi m-au făcut să cred că viaţa nu era chiar aşa de frumoasă cum credeam eu când eram tânără. Iar, astăzi, locurile care-mi sunt cel mai aproape de suflet sunt cimitirul... şi teatrul. Drumurile mele se încrucişează cu drumurile celor plecaţi. Şi e normal, la 84 de ani câţi am..." Împlinise 84 de ani la 1 noiembrie. "La 84 de ani, ce vrei? Să-ţi spun ce visuri am pentru viitor? N-am nici un vis. Doar atât. Cât mai e de trăit, până când Dumnezeu are să zică «Până aici ţi-a fost», măcar să fie zile mai bune, nu atât de grele cum îmi sunt mie acum." Şi Dumnezeu avea să zică "Până aici" peste doar o lună...
"EU CRED ÎN TEATRUL ADEVĂRAT"
Îmi vorbeşte cu un fel de amărăciune înţelegătoare despre teatrul şi lumea de azi. "Mie, teatrul de acum nu-mi place. Dar simt că este o formă de protest a oamenilor tineri împotriva vremurilor pe care le-am trăit noi şi care au fost destul de grele. Încerc să înţeleg. Vreau să înţeleg, îmi dau seama că trebuie să se schimbe ceva, dar nu aşa. Eu fac parte dintr-o altă generaţie. De exemplu, Marcel Anghelescu, un mare actor, care a jucat aici la noi toată viaţa lui, când a fost pus de Mihai Berechet să spună cuvântul «cur» pe scenă, a spus: «Eu plec acum din teatru. Asemenea vulgarităţi eu nu pot să spun. Dacă vreţi, daţi-mă afară, dar nu pot».

Teatrul în care cred eu este teatrul adevărat. Teatrul care să arate oamenilor drumul, să-i îndrume, să le arate adevărul. În viaţa asta de actor nu depinzi numai de tine, depinzi de alţii. Faci ce poţi cât mai bine şi cu cât mai multă credinţă şi adevăr. De altfel, asta e calitatea principală a unui actor: adevărul pe care-l transmite."

O întreb de ce-i e dor şi ochii i se umplu de lacrimi. "De tata. Şi de băiat. Şi de mama. De familia mea. Mi-e tare dor de Victor Ion Popa. Şi de Zaharia Stancu. Şi mi-e dor de linişte. Mi-e dor de toţi. Am cunoscut foarte mulţi oameni. L-am cunoscut pe Blaga, l-am cunoscut pe Emil Botta, dar n-am timp să-ţi povestesc... Pe Blaga l-am cunoscut când eram studentă la filozofie. Şi s-a legat o prietenie... Vai, cum pot să spun prietenie?! Eu eram un ţâşti-bâşti. Şi el era marele Blaga. Mi-a trimis câteva cărţi cu autografe. Aş fi vrut să joc în piesele lui, dar nu s-a putut. Iar Emil Botta... Am fost parteneră cu el. Un tip foarte interesant, un actor mare şi un intelectual deosebit. Emil... N-am să-l uit niciodată. Era nebun, era formidabil. Ce mare actor! Ce bun prieten! Vezi? Ăştia sunt oamenii pe care îi doresc alături de mine. Poate o să ne întâlnim acolo... sau poate nu. Aş vrea să ştiu de unde am venit, ce e cu mine în lumea asta şi unde mă duc."

Când am rugat-o să-şi adreseze sieşi o întrebare, o întrebare care a chinuit-o sau o chinuieşte încă, a rostit fără să stea pe gânduri: "«Ce-ai făcut cu viaţa ta, Raluca?». Nu ştiu dacă mi-am îndeplinit toate sarcinile cu care am venit pe lumea asta. Când am să ajung acolo, în faţa tatei, aştept să văd ce va spune el. Eu am vrut să-i închin lui viaţa şi cariera mea. Aş vrea ca toţi părinţii să fie iubiţi aşa cum l-am adorat noi, şi eu şi sora mea. Un copilandru era când a murit, ca şi băiatul meu. Dar eu îmi aduc aminte de ei aşa tineri, şi frumoşi, şi puternici".

×