Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Rămas în istorie sub numele de Tudor Arghezi, creatorul „Biletelor de papagal” și-a construit impresionanta carieră jurnalistică mixând cu dezinvoltură perioadele de nebună cutezanță și/sau nobilă demnitate, când n-a ezitat să atace virulent, cu cele curtenitoare sau de-a dreptul penibile, când și-a înjosit de bunăvoie și contra cost sau silit de împrejurări talentul și (re)numele. A debutat la 25 iulie 1896 cu articolul Din ziua de azi, apărut în „Liga ortodoxă” sub semnătura Ion N. Theodorescu, și a continuat să scrie în „Revista modernă” (1897), „Vieața nouă” (1898), „Linia dreaptă” (1904) și „Viața socială” (1910-1911). De remarcat că între 1905 și 1910 tânărul Jean-Joseph Theodoresco, cum era semnat în pașaport, a trăit în zodia peregrinărilor (occidentale) și a aventurilor. S-a amorezat, diacon fiind, de poeta Constanța Zissu, care i-a dăruit primul fiu, pe Eliazar-Lotar (născut la Paris, devenit fotograf faimos în Franța).
Fuga după doctorate i-a adus o patalama de bijutier
Apoi, după ce și-a expediat bebelușul de pe Sena pe Dâmbovița, în grija bunicii Maria, monsieur Theodoresco a încercat din răsputeri să-și clădească o educație aleasă, mai întâi la Friebourg, apoi la Geneva, în Elveția, după care în Anglia, la Londra. Copleșit însă de neajunsurile financiare, n-a reușit să absolve decât o școală de meserii în Țara Cantoanelor, alegându-se cu patalamaua de bijutier. După șase ani de aventuri, nu s-a întors acasă nici doctor în Litere, nici doctor în Drept, ci sărac lipit, în plus filogerman și oponent ideologic al Marii Britanii și al Maicii Rusii, orientări evidențiate imediat cum și-a reluat scrisul la gazete, în 1910. A colaborat la multe publicații - printre care „Facla”, „Viața românească, „Teatru” și „Rampa” - cu poezii, pamflete, cronici dramatice și de artă plastică și recenzii. Polemicile și pamfletele i-au aduc însă celebritatea.
Mercenar la „Gazeta Bucureștilor”
În 1913, ca prim-redactor la ziarul „Seara” al lui Alexandru Bogdan-Pitești, Tudor Arghezi militează pentru neutralitatea României. Tot pentru neutralitate se pronunță și în articolele din revista „Cronica”, scoasă pe piață în 1915 împreună cu prietenul Gala Galaction. În perioada 1916-1918 însă (când se și căsătorește cu Paraschiva Burda), în timpul Primului Război Mondial, Arghezi rămâne în Bucureștiul ocupat de trupele germane. În plus, nu spune „Nu” colaborării la „Gazeta Bucureștilor”, o anexă a organului de propagandă nemțesc „Bukarester Tageblatt”. Acesta a fost contextul în care a conceput articolele ce i-au adus prima și cea mai importantă condamnare.
Citește pe Antena3.ro
„Pentru ce mai luptăm?”
În 1917 tonul articolelor semnate de Arghezi în „Gazeta Bucureștilor” se înăsprește, devine patetic, aiuritor, dement. Dăm curs unui editorial pentru care ar fi meritat să stea la închisoarea Văcărești nu un an, ci cinci, câți primise inițial ca pedeapsă. Sub titlul dezarmant „Pentru ce mai luptăm?”, angajatul Berlinului își începe tirada extrem de agresiv: „Te întrebi, într-adevăr, ce mai așteptăm noi de la participarea la război. Transilvania, pe care cafenelele din București o anexaseră cu mult înainte de declararea lui, credem că nu mai ispitește nici iluziile bucătarului domnului Take Ionescu. Iar coroana de împărăteasă, făgăduită de un silf nefericitei regine Maria, bănuim că nu mai formează idealul de găteală solemnă, decât al vreunei prințese de ospiciu”.
Unii la moarte, alții la marea ciupeală
„Au pierit toate pricinile războiului nostru - urmează Arghezi - (…) și au pierit dimpreună cu ele înșile țările românești, adunate odinioară pe hartă subt o singură culoare. Autoritatea guvernului român s-a restrâns la câteva districte și poate că la singurii Iași - o autoritate aproximativă, supusă tuturor influențelor străine”. Nu poți să nu te întrebi, citind opiniile lui Arghezi din zbuciumații ani de sacrificii, când sute de mii dintre bunicii și străbunicii noștri au pierit ca să apere bucățica de Românie rămasă necucerită de Puterile Centrale, ce-l mâna în această luptă dezonorantă? Banii? Privilegiile? Teama de sărăcia care-i măcinase copilăria, adolescența și tinerețea? Probabil că toate la un loc. Dar să mai spicuim din poate cel mai întins și alunecos text asumat de Arghezi în 1917 în organul de propagandă german: „Populația din țările ocupate se întreabă pentru ce se mai bat copiii ei în Moldova, pentru ce se mai recrutează noi tineri, destinați unui măcel inutil. (…) Pentru ce mai luptăm?” Răspunsul cade viclean: „Căci doar nu pentru noi. Este clar că românii nu mai au de cerut nimic și că economisirea puterilor ce ne mai rămân pentru suportat jalea, consecutivă înfrângerilor noastre, înainte de toate morale, este din partea unui guvern românesc, care pretinde că își iubește țara, o datorie”.
Prima condamnare
În 1919, în urma procesului ziariștilor, învinuit de trădare și colaboraționism, Tudor Arghezi a fost condamnat la cinci ani recluziune și întemnițat la Văcărești, împreună cu Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt și Dem Theodorescu. La scurt timp primește în penitenciar știrea că fiul său de 14 ani, Eliazar, fugise de acasă. „Disperat de această nouă osândă, adausă la osânda dăruită de Curtea Marțială, m-am plâns atunci frumosului cavalerism al unui adversar, d-lui Iorga și d. Iorga a intervenit la rege pentru grațierea mea. Tot ce a obținut în mai, cu multă întârziere ierarhică, a fost o liberare condiționată de cinci zile, inutil supravegheată de un agent, pentru căutarea copilului”, avea să mărturisească ulterior Tudor Arghezi.
Ode pentru Carol
De remarcat că cei cinci ziariști colaboraționiști au beneficiat totuși de înțelegere. Ei au fost grațiați prin decretul regal nr. 51.392 din 31 decembrie 1919. Mai mult, ușor-ușor Arghezi a fost reprimit în viața literară a României interbelice, semnând, între 1922 și 1924, articole pentru „Viața Românească”, Adevărul literar și artistic”, „Lumea”, „Gândirea”, „Lamura”, „Rampa”, „Integral”, „Contemporanul”, „Orizontul”, „Glasul monahilor”, „Cuvântul”, „Clopotul”, Clipa etc. Cu alte cuvinte, sclipirea verbului lui Arghezi rămăsese la mare căutare. În 1926, Arghezi a cumpărat un teren de 17.250 de metri pătrați pe dealul Mărțișorului, în vecinătatea închisorii Văcărești - unde fusese încarcerat - și, aspect interesant, a fost ajutat să-și finalizeze construcția casei printr-o donație oferită de Carol al II-lea. Gestul regal n-a rămas nesemnalat, Arghezi compunând versuri de o rară obediență în cinstea fiului lui Ferdinand.
Legat de încă două ori
Al doilea derapaj care l-a costat pe Arghezi libertatea s-a consumat în vara anului 1943, când a stat în arestul poliției patru zile. Episodul avea să fie dezvăluit chiar de poetul-jurnalist la data de 9 mai 1946, în fața instanței, ca martor în procesul demnitarilor antonescieni. Potrivit documentelor publicate de Dumitru Hîncu în România literară nr. 46 din 2008, Arghezi ar fi declarat următoarele: „În timpul guvernării Antonescu eu am fost arestat de două ori: o dată în luna iunie sau iulie 1943 scrisesem un articol, «Voinicul», și acest articol a fost interpretat ca și cum ar fi fost vorba de Filderman. Or, nu putea fi Filderman, fiindcă era vorba acolo de un țăran român. Pe vremea aceea încă se făcea o oarecare teorie și se ajungea la deducții cât se poate de ciudate. Am fost ținut la poliție 4 zile...”.
„Voinicul”
Filderman a fost, se știe, președintele Uniunii Evreilor Români și coleg de clasă cu Antonescu, dar asta nu l-a scutit de a fi deportat pentru scurt timp în lagărul de la Moghilev din Transnistria. Din ceea ce scria în articolul «Voinicul» (Informația zilei din 28 mai 1943) este evident că Arghezi îl elogia pe Filderman și lupta sa pentru a-și apăra conaționalii, și nu vreun țăran. Iată un pasaj: „Am simțit în cuvintele pe care le-ai scris zvâcnind sângele neamului dumitale, fără să știe și să vrea într-adins să-i porți dreptatea și onoarea, când alții le-au dat uitării sau le-au întinat (…) Ai dat drumul unui porumbel peste potopul de sânge și el ți s-a întors de dincolo de el, de acolo unde începe drumul stelelor cu o stea”.
„Baroane”, ce răsturnări!
A doua arestare a lui Arghezi din timpul regimului Antonescu (și a treia în total) avea să se petreacă în toamnă. „Din aprilie până la finele lunii septembrie, sub egida lui Cocò, la rubrica «Bilete de papagal» - rememorau Mitzura Arghezi și Traian Radu în tabelul cronologic întocmit la primul volum dedicat poetului de Fundația Națională pentru Știință și Artă -, avea să publice zilnic, în ziarul «Informația zilei», director Grigore Malciu, câte o tabletă. Joi, 30 septembrie, în numărul 624, datat vineri, 1 octombrie, este publicat celebrul pamflet antifascist «Baroane»”. Urmarea acestui text devastator avea să fie detaliată chiar de Arghezi: „După articolul apărut joi 30 septembrie (cu data de vineri) autorul a fost arestat, a dormit la Poliție și a doua zi a fost transportat la lagărul Târgu-Jiu, unde a stat închis până la 20 decembrie 1943”. Și încă o mărturisire senzațională, tot a lui Arghezi: „La 23 august 1944, tot o joie, schimbându-se regimul, la 24, cu data de 25, a reapărut numărul 625, cu articolul Ne-am întors. Malciu a ținut să publice din nou «Baroane». În plus, pe manșeta ziarului, directorul a publicat și numele primului redactor: Tudor Arghezi”.
„Baroane”
Ce cuprindea textul „Baroane”, acest pamflet atât de mediatizat, această tabletă care i-a rezervat gazetarului Tudor Arghezi încă trei luni de închisoare? Îl redăm integral: „Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! Ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad. Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte”.
Atac la ambasador
Arghezi l-a încondeiat pe Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la București în perioada Primul Război Mondial, senin, de parcă la acea vreme n-ar fi fost în solda Berlinului: „Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ți-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule. Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!”.
Delir
Mai mult: „I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie ... Scrie Ştefan? Nu scrie ... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?” Încă puțin: „Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori”.
Ipocrizie
Finalul, flamboaiant: „Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă fiartă, de coadă, Baroane ...”. Ce-ar mai fi de comentat pe marginea acestui articol? Scris la 27 de ani distanță de elogiile jenante depuse pe carâmbul cizmei nemțești în Primul Război Mondial, pamfletul „Baroane” avea să-i aducă lui Arghezi nici trei luni de detenție la Târgu-Jiu, una nu tocmai grea. De altfel, gazetarul n-a fost încarcerat la comun, laolaltă cu infractorii de rând, ci într-o cabană - numărul 5 -, în camera 8. Avea propriul pat, propria masă. La care a scris, trebuie menționat, piesa „Seringa” și poezia Letopiseți, care va apărea sub semnătura T. Argeș.
Amintiri din lagăr
Scriitorul avea să povestească aventura trăită în lagărul din Gorjul natal cu o oarecare melancolie: „Alte închisori şi arestări din timpul îndeletnicirilor mele de scrib aproape le-am uitat ori îmi amintesc de ele incidental, din când în când, prin coincidenţă fortuită. Lagărul din Tg-Jiu însă îmi e constant şi periodic prezent. La o săptămână, la două, poşta oltenească îmi aducea ziarul «Gorjanul». Cum sunt şi eu o ţâră gorjan, o dată prin lagăr şi o dată prin descendenţă, mă repezeam numaidecât să-l desfac. Am neamuri de Tudori la Cărbuneşti pe care nici nu le cunosc. Dar mi-e dor de ele”.
Drojdia colonelului
Și o amintire aparte: „Directorul ziarului, d. Jean Bărbulescu, era un personaj scurtac, bondoc şi un om de mare ispravă. Lua drumul adeseori până la închisoare. Mă aştepta în biroul comandantului, colonelul Leoveanu - alt mare om cumsecade -, scotea din buzunarul paltonului, pentru deţinut, o sticlă de «apă minerală». Clocea sub dop, de ani de zile, cel mai bun vin sau rachiu. La puşcărie, o picătură de drojdie e animatoare”. Arghezi a păstrat în memorie și ultimele zile petrecute în lagărul de la Târgu Jiu: „În luna lui decembrie, în ajunul Crăciunului, mă plimbam într-o seară cu încă câţiva deţinuţi. Eram slăbit şi am avut la un moment dat o pierdere de echilibru, pe care nu mi-am exprimat-o. Tovarăşii mei de plimbare m-au susţinut şi m-au dus în cabana mea. A doua zi, comandantul lagărului, colonelul Leoveanu - al cărui nume îl subliniez din nou cu multă plăcere şi bună aducere aminte -, mi-a recomandat un consult medical. Acest consult a fost făcut de medicul-şef şi de încă doi medici militari, un locotenent şi un căpitan, iar concluzia a fost că trebuie să fiu transportat într-un sanatoriu de boli nervoase”.
Sfatul generalului
Ce a urmat? „Dosarul a fost trimis la Bucureşti, nu ştiu unde; a ajuns la Ministerul de Interne, însă probabil la dl. ministru Piky Vasiliu, care n-a binevoit să-i dea nici un curs. Nevasta mea, căreia îi ascunsesem situaţia sănătăţii mele, a aflat printr-o indiscreţie că am avut un consult medical şi cu toate că ea nu avea obiceiul să viziteze pe d-nii miniştri şi nici autorităţile, şi-a luat inima în dinţi şi a telefonat la cabinetul d-lui general Dumitru Popescu. Răspunsul? A fost primită imediat. Femeia - o soţie cu care am trăit 37 de ani; avem şi copii - era pe drept cuvânt alarmată şi probabil că a şi plâns la dl. general Popescu. Mi-a spus, când m-am întors, că a avut şi dl. general două lacrimi, lucru de care nu mă îndoiesc, fiindcă l-am văzut foarte cald sufleteşte”.
Daruri de Crăciun
Arghezi lega frumos firul „gogoșii”: „Dl. general Popescu i-a spus soţiei mele: «Soţul d-tale este internat nu ştiu pentru câtă vreme. Eu am fost contra internării lui. Ordinul a venit direct de la mareşalul Antonescu. Sunt foarte încurcat. Îmi dau seama că situaţia d-tale şi a soţului d-tale nu este prea agreabilă, dar poate că va trebui să-i spun mareşalului lucrul acesta, să mă consult cu dânsul». Nevasta mea a insistat şi dl. general Popescu i-a spus: «Duceţi-vă acasă şi o să vedeţi»”. Dăm din nou cuvântul autorului „Florilor de mucigai”: „Aceasta s-a întâmplat cam pe la ora 10 dimineaţa. Eu eram în lagăr. Tocmai eram vizitat de Calotescu Neicu, un prieten al meu care era un mare bogătaş în jud. Dolj. El îmi aducea daruri de Crăciun, un purcel, o friptură, aşa cum se aduc daruri de Crăciun. Tocmai atunci mi-a venit şi ordinul de punere în libertate. Vă închipuiţi că lucrul acesta nu mi-a făcut neplăcere. Am început să-mi fac bagajele. Toţi deţinuţii din cabană au venit să mă ajute; unul mi-a adus o pătură, altul m-a ajutat să-mi împachetez cărţile - aveam cărţi multe; puteam să citim acolo - iar Calotescu Neicu m-a luat cu fripturi cu tot şi m-a dus la gara Filiaşi, ca să luăm trenul a doua zi”.
Zigzag sufletesc
Ultimele acuarele: „Am ajuns la Bucureşti la 6 dimineaţa şi la 11 dimineaţa m-am prezentat d-lui ministru de Interne general Popescu. Vă închipuiţi că după trei luni de reţinere şi după senzaţia şi mai ciudată a punerii în libertate brusce, eram într-un fel de zigzag sufletesc foarte bizar. Eram emoţionat. Dl. general Popescu m-a primit foarte bine, mi se pare că m-a şi îmbrăţişat, nu-mi aduc aminte dacă m-a sărutat şi mi-a spus: «Domnule Arghezi, eşti liber, du-te acasă şi de acum înainte alunecă pe o tangentă mai mică, ca să nu păţeşti la fel»”. Cel mai mare poet și gazetar român al secolului al XX-lea n-a uitat sfatul generalului și chiar dacă la început a contestat noul regim instaurat de bolșevici (a avut curajul să condamne inclusiv execuția lui Ion Antonescu!), a sfârșit prin a-l servi cu mâna la inimă.
143 de ani s-au împlinit pe 21 mai 2023 de la nașterea poetului și jurnalistului Tudor Arghezi
Nu cred să existe o instituţie mai eficace pentru educarea şi apropierea oamenilor ca puşcăria”, Tudor Arghezi
3 condamnări a executat jurnalistul Tudor Arghezi
„Gazetarii noştri sunt doar profesionişti. Ei se duc la punga mai mare şi la reușita imediată”, Tudor Arghezi
71 de ani de activitate jurnalistică a bifat Tudor Arghezi în 87 de ani de viață!
Alte închisori şi arestări din timpul îndeletnicirilor mele de scrib aproape le-am uitat ori îmi amintesc de ele incidental... Lagărul din Tg-Jiu însă îmi e constant şi periodic prezent”, Tudor Arghezi
De ce avea nevoie Arghezi pentru a scrie? De liniște deplină, creioane ascuțite, coli, cafea și țigări… multe țigări
