x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

CD cu Vivo

0
Autor: Alex Revenco 24 Noi 2008 - 00:00

Încep concertele gratuite, cu un efect dezastruos pentru muzicieni şi industria muzicală.



După apariţia discului "Se lasă rău" la Toji, firma unui bun prieten şi cunoscut artist, Nicu Alifantis, lansarea a fost organizată de Mitran în Bucureşti, la Muzica, şi concertul la Teatrul Giuleşti. Şi 1992 fusese un an bogat în rock. Am participat astfel la Eco-Pop 92 de la Sala Polivalentă, festival cu o audienţă de circa 8.000 de oameni, am avut apariţii la TVR, la Festivalul FETE de la Musique din Iaşi, concert pe stadion la Suceava, alte concerte în Oradea, Arad, Timişoara, Petroşani. Şi presa se dezvolta, apăreau tot mai multe reviste centrale de gen, dintre care mi-a rămas în minte "Rocker" a lui Doru Ionescu. ’93 avea să ne aducă noi inspiraţii şi noi piese, "Lupii", "Lumea de Apoi", "Armaghedon", asta pe lângă concerte şi apariţii la câteva festivaluri.

FIRMĂ POLONEZĂ. În decembrie ne-am amintit că împlinim deja 12 ani şi am sărbătorit printr-un reuşit concert la Oradea. Apăruse o o casă de producţie interesată de trupa noastră, era Vivo, firmă poloneză cu reprezentanţă la Bucureşti. Eram prima trupă românească cu care urma să scoată un material nou, ei având activitatea de bază în comercializarea materialelor rock internaţionale. A fost primul material al nostru mai apropiat de modul profesionist ca şi producţie. Înregistrările au fost făcute în august-septembrie 1994 în Bucureşti şi materialul a apărut pe piaţă în octombrie. Mediatizarea a fost exact cum a trebuit să fie, materialul a apărut pe casete şi CD. Era primul nostru material apărut pe suport digital şi eram foarte mândri de acest lucru. Vivo a mai scos tricouri şi insigne cu noi, pe atunci, ceva deosebit pentru o trupă românească şi ne-a sprijinit în turneul de promovare, început în Oradea şi încheiat la Bucureşti.

ÎNREGISTRĂRI DIGITALE. Era primul nostru material apărut pe suport digital şi eram foarte mândri de acest lucru. Vivo a mai scos tricouri şi insigne cu noi, pe atunci, ceva deosebit pentru o trupă românească şi ne-a sprijinit în turneul de promovare, început în Oradea şi încheiat la Bucureşti.

 Tot în 1995 Radu Manafu a cântat pentru ultima oară cu noi (cel puţin până azi) la Festivalul Skip Rock de la Polivalentă din Bucureşti, festival ce avea cap de afiş în fiecare din cele două zile câte o trupă rock de afară cunoscută (în cazul nostru trupa Kreator). Pentru noi, el rămâne în continuare colegul nostru de trupă şi sperăm că într-o zi va reveni alături de noi pe scenă.

GRATUITATE. Apăruse încă de pe atunci un fenomen negativ, concertele cu intrare liberă. La început, în primii ani, am participat şi noi la ele, dar acum le evităm. Acestea au dus la degradarea publicului, care s-a obişnuit deja cu gratuităţile, cu concertele "moca". Indiferent de "dimensiunea" onorariului încasat, o trupă care face acest lucru, din punctul nostru de vedere, îşi deteriorează serios imaginea. Nu contează cine organizează, că e campanie electorală, ziua oraşului, ziua berii cutare sau x ani de la înfiinţarea unui post tv, rezultatul este acelaşi. Spectacolul ajuns în stradă devine astfel aproape circ, cu public pestriţ, colorat, lipsit de respect. Păi, de unde respect dacă nimeni nu plăteşte intrarea?

"În perioada respectivă apăruseră trupe mai tinere care cântau pentru români în engleză. Înţelegeam eu cam care era faza. Încercau să se facă remarcaţi prin străinătăţuri, poate îi observa şi îi chema careva afară să scoată un disc sau să facă un turneu. Naivitatea lor era mare. Acţionând astfel exista un risc dublu: să nu-i observe nimeni şi, în plus, să nu-şi câştige publicul autohton, cântând în alta limbă decât cea română."
Călin Pop
Citeşte mai multe despre:   celelalte cuvinte

Serviciul de email marketing furnizat de