„Vreau să mor cu faţa spre mare"

Dan Andrei Aldea a fost căsătorit 30 de ani cu Maria, iar după dispariţia acesteia a hotărât să pună cruce vieţii sentimentale. A apărut însă Dana...

A avut de produs câteva ore de muzică arabă şi, pentru a realiza acest proiect, timp de o lună a studiat, zi şi noapte, la instrumente ca durbakke, kamanjah, mijwiz sau alte asemenea „dihănii". A parcurs kilometri întregi de Omar Khayyam, Khalil Gibran, pentru a înţelege cât mai bine cultura arabă. Doar astfel a putut să compună o muzică de care arabii pot jura că le aparţine. Din păcate, în România muzica lui Dan Andrei Aldea nu prea ajunge. „Şi cea care ajunge în România, tot afară sfârşeşte - cum s-a întâmplat la summit-ul de la Bucureşti, unde materialul promoţional al României, oferit tuturor şefilor de state, a conţinut un album cu fotografii şi un CD cu muzica românească - declara Dan Andrei Aldea într-un interviu cu ceva timp în urmă. Pe acest CD s-au aflat doar trei cântece, şi toate produse de mine. M-am simţit onorat dar, pe de altă parte, mă întreb de ce nu le-au dat şefilor de state un disc cu manele, dacă voiau să-şi facă oaspeţii străini o impresie reală despre România de azi".

 INTERESUL ROMĂNULUI.„Unde mă poate asculta cineva? - a fost întrebat Dan Andrei Aldea şi a răspuns... Dacă aţi fi fost în Germania, aţi fi putut auzi chitara mea câte opt ore în fiecare noapte, ani de-a rândul, pe Bayern 3, de pildă. Aţi fi putut auzi chitara mea doi ani la rând pe semnalele emisiunilor la Bayerische Rundfunk. Dacă aţi fi fost în Japonia, am avut o producţie care a fost mult timp number one acolo, pe vremuri, cu o tânără foarte talentată pe atunci, Melanie Bender. Aceeaşi producţie a fost pentru scurt timp şi number one în USA. Despre quadruplul CD «Goethes Faust», la care am lucrat doi ani, găsiţi zeci de surse pe internet. Am avut producţii în topuri, şi nu numai în Germania. Mai şi cânt live destul de mult, şi deseori am spectatori din Austria, Elveţia sau Danemarca, care bat sute de kilometri ca să mă vadă, căci au auzit de mine din gură-n gură. Proprietarul unui club legendar de aici scrie pe internet că aş fi «wohl besten Gitarristen und Geiger der Europäischen LiveMusic-Szene DAN ALDEA». Orice-ar însemna cuvintele «wohl» sau «besten» pe româneşte! Poate n-ar fi neinteresante nici discurile grupului Saragossa Band, pe care le imprim de unul singur de 15 ani încoace - grup care, când apare la televizor, se întrerupe emisiunea, căci nu mai poate continua de urale şi ovaţii. Lista poate continua la nesfârşit. În ultimul an am cântat pe scenă destul de mult. Am avut onoarea să cânt în concerte cu mulţi din eroii  mei de pe vremuri: Sweet, Slade, T-Rex, Alvin Stardust, The Equals, Brotherhood Of Men, Saylor. Am avut onoarea să dăm două concerte împreună cu Middle Of The Road (mare onoare, căci Sally Carr a fost cântăreaţa mea preferată pe vremuri). Deci singurul mod de a mă auzi ar fi prin efort personal al fiecăruia. Să fim cinstiţi, interesul românilor pentru muzica mea nu e atât de mare încât să se suie în maşină şi să bată drumul până în Germania, doar ca să mă vadă cântând (căci acum e libertate de mişcare, lumea are bani cu duiumul)... Nu e nici măcar atât de mare încât românul să facă o căutare pentru «Dan Aldea» în Google, sau să intre pe homepage-ul meu (http://www.dan-aldea.de ) ca să se informeze. Cine crede altfel, se minte singur. Singurul interes al românului în ceea ce priveşte numele Aldea, e să fabuleze pe YouTube că «ştie el precis că Aldea are pro­bleme cu legea, că Aldea e homosexual, că Aldea a fost de cinci ori la dezalcoolizare etc»". Subliniez că aceste declaraţii au fost făcute de Dan Andrei Aldea în urmă cu câţiva ani. De atunci, impresia artistului nu s-a schimbat. A rămas cu acelaşi gust amar.  

 ALT NUME. Românii lui au aruncat cu pietre în el, ca şi când ei ar fi fost curaţi ca Maica Precista. Au aruncat cu pietre în acela care i-a apărat atunci când se afla departe de ţară şi trebuia să se descurce pe propriile picioare.  

„Doar cei cu inima curată iartă setea care duce spre ape moarte. Şi doar cei siguri pe picioare pot oferi o mână de ajutor celui care se împiedică", spunea Kahlil Gibran. Dan Andrei Aldea le-a dat o mână de ajutor românilor, şi nu o dată, de mai multe ori, contribuind la realizarea unei imagini po­zitive a ţării pe care el a părăsit-o tocmai pentru a nu-şi pierde identitatea. Ce a pri­mit în schimb? Ură! Nu avem de ce să ne mirăm de ce Dan Andrei Aldea vrea să renunţe la tot ce a fost el până acum. Deci nu doar la cetăţenia română, ci şi la numele pentru care a muncit o viaţă întreagă. Preferă să fie identificat cu poporul neamţ, a cărui limbă o ştie atât cât are nevoie. Va gândi şi va simţi în limba bunicilor, a părinţilor, a strămoşilor săi, dar nu va mai recunoaşte niciodată că este român!   

        Vorbeşte-mi despre bunicii tăi.

Din frânturi de discuţii am înteles că bunicii mei au avut un han înainte de război. Pe bunica mea o chema Marişca, pe bunicul meu, Ioan. Ei m-au crescut cu dragostea de care toţi bunicii dau dovadă.  

       Am auzit că bunica ta a fost o femeie frumoasă...

A fost! Şi mama a fost!  

        Tatăl tău cum era?

Era scund, dar puternic, şi avea un păr aspru, sârmos, pe care nu şi-l putea pieptăna deloc. Stătea ca nişte ţepi!  

        Ai fost singur la părinţi?

Nu, am mai avut o soră şi un frate. Amândoi au murit înainte de naşterea mea. M-au crescut mai mult bunicii până m-am făcut mai măricel. Toată familia mea, care provine din zona Salontei, vorbeşte ungureşte fluent. Eu n-am învăţat nici un cuvânt în ungureşte.  

„Cu Dana am avut şi am din plin ce vorbi"

       Se mândrea tatăl tău cu tine?

De fiecare dată veneau  cunoscuţi la noi la masă. Se mânca, se bea apă rece de la fântână - o fântână foarte adâncă. După masă, taică-miu îşi băga mâinile în pantaloni, ca Al Bundy, şi spunea: „No, fiule, ia cântă-ne şi nouă o baladă". Cred că de atunci urăsc Balada lui Ciprian Porumbescu! (râde)... El voia doar să se mândrească. Taică-miu avea o chestie foarte interesantă, care mi-a folosit foarte mult în viaţă, ca să înţeleg blues-ul. Să zicem că repara un gard şi tăia hârşa-hârşa... Începea să fluiere, să cânte. Şi iarăşi hârşa-hârşa... Ei bine, de unde lăsa melodia, de acolo o relua... Mulţi ani mai târziu, mi-a explodat ideea că şi în blues, la chitară, trebuie să cânţi cât mai puţin şi cu pauze lungi - dar când reîncepi să o iei exact de unde ai lăsat-o. Să fie un discurs unitar, nu câteva note de complezenţă.  

        Tu cum îţi mai faci meseria, având în vedere criza din muzică?

Mi-o fac, nu mă plâng. Când am venit eu în Germania, un product ma­nager mai mergea prin cluburi să asculte trupe. Iar casele de discuri erau proprietatea unor foşti muzicieni. Timpurile astea s-au dus. Azi, toate casele de discuri sunt industrializate, peste tot în lume, nu doar în Germania. Uită-te în America: eu întotdeauna am crezut că muzica country este muzica americanilor simpli, care lucrează în fabrică sau la câmp. Dacă ai şti acum ce bătălie e în lumea acestui gen muzical! Am prieteni care lucrează în Nashville şi toţi mi-au spus că e o industrie.   

       Ai fost căsătorit timp de trei decenii?

Da. Soţia mea, Maria, a murit în urmă cu cinci ani. A fost multă suferinţă între noi. A murit de o boală grea. Atunci mi-am pus cruce la viaţa sentimentală. Mă hotărâsem să-mi văd doar de muzică, de muncă şi de fiica mea, Dana. Dar uite cum e viaţa, mi-a adus peste noapte altă Dana. Printr-un noroc chior! A fost un şir de noroace. Dana e ea însăşi o artistă.  A terminat Artele Plastice, pictează şi scrie superb. Ştii cum e la artişti? E foarte greu să ai o căsnicie, căci dacă partenerul tău nu e din breaslă, el ia tot ce faci tu drept o joacă. Stai în pat cu partenerul zece minute dar, după, ai 24 de ore de vorbit. Cu Dana am avut şi am din plin ce vorbi.   

        Cum v-aţi cunoscut?

S-a întâmplat mai întâi prin scris. Iar când ne-am hotărât să ne cunoaştem în carne şi oase, am invitat-o în Italia, la casa mea de vacanţă. Mi-a acceptat propunerea. De acolo totul a decurs simplu şi minunat, şi este simplu şi minunat şi astăzi.   

        Şi acum vrei să faci din nou pasul, să te căsătoreşti?

Sigur că da. O iubesc pe Dana foarte mult. E un om deosebit, ne înţelegem dumnezeieşte şi am şi marele noroc că se înţelege foarte bine cu fata mea. Ţin la fiica ei ca şi la fata mea. E ca într-un vis bun. Simt că o mână de sus a aranjat lucrurile, căci prea multe noroace s-au  înlănţuit, prea multe obstacole au fost îndepărtate de o mână nevăzută! Dana a venit definitiv la mine, în Germania, acum doi ani. Am câştigat o familie prin ea, am doua fiice acum, Dana şi Ioana, iar mama şi familia Danei ne sunt sufleteşte alături. Am desigur şi eu aceleaşi sentimente pentru ei. Puţinul pe care-l vezi în casă este făcut de mâna mea. Aranjamentele interioare le-am gândit şi ales amândoi, decoraţiile interioare sunt făcute de Dana. Nu că n-aş fi putut angaja oameni să facă toate acestea. Am vrut să fac eu însumi un cuib pentru Dana şi pentru mine. În general, mă străduiesc să nu repet cu ea greşelile pe care le-am făcut cu fosta mea soţie. Suntem drepţi şi cinstiţi unul cu altul. Se discută şi se lămureşte absolut totul, mai ales evenimentele neplăcute. Nici eu, nici Dana, nu ne putem permite greşeli care să ne îndepărteze, pentru că ne iubim şi ne respectăm într-o vârstă a maturităţii depline.  

„Pot să mă uit în oglindă fără să-mi fie ruşine"

       Eşti fericit?

Da, sunt fericit. Chiar şi cu viaţa pe care am avut-o eu. Acum, sunt cu atât mai fericit. Ca să pot exista, trebuie să trăiesc într-un mediu care oferă un minim de demnitate şi într-o ţară care funcţionează. Germania încă funcţio­nează, deşi mai prost ca înainte. Există un termen - „masa critică" - standar­dul minim sub care nu se poate cădea. Eu am nevoie de asta, în lucrurile mărunte din jurul meu. Când merg mai încet cu maşina, vreau să nu mă înjure ăla din spatele meu. Când merg să-mi cumpăr pâine, când stau la coadă la casă, vreau să nu se îmbulzească lumea şi aşa mai departe. Chestii mărunte, de care în România mă loveam mereu.    

       Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Pot să mă uit în oglindă şi să mă văd fără să-mi fie ruşine de ceea ce am fost, sunt şi voi fi. Asta e o fericire! Atât timp cât seara îmi pun capul pe pernă şi-mi zic că în ziua în care a trecut nu am fost un căcănar... Fericire mai înseamnă că am o familie, copii şi o femeie care mă iubeşte şi pe care o iubesc. Toate acestea mă definesc pe mine, îmi definesc şi muzica.  

       Cu Sfinx ai avut ca public şi lumea interlopă din Bucureştii Noi?

Ce vremuri! În Bucureştii Noi cântam joia la Casa de Cultură „Înfrăţirea între popoare". Venea toată „protipendada" cartierului. Le sunt recunoscător că n-au băgat cuţitul în noi, deşi ceea ce cântam noi nu avea nicio legătură cu ei... Printre băieţii ăştia care veneau la sindrofii era şi Drosu, un om scund, lat în umeri şi cu ceafă de buldog. Era un băiat tare simpatic... Obişnuia să vină la noi, să ne spună că o să cânte şi el cu noi. Sigur că da, dar ne spunea şi pentru cine... Şi începea cu pomelnicul: cânt pentru Mână, pentru Două cuţite, pentru Oaie... Ce mai, pentru toată protipendada... Noi îl acompaniam. Odată a lipsit mai mult, vreo câteva luni. Însemna că faptele au fost mult mai grave, de l-au ţinut atâta la „Universitate". A venit şi mai spăşit decât înainte la noi şi a cântat o compoziţie creată în celulă. Îl prezentam aşa: Şi acum o să cânte Drosu: „Sub palmierii din grădină, unde noi doi ne-am cunoscut"... Săracul el, visa în puşcărie la palmierii din grădină... M-am despărţit cu lacrimi de ei...

„E concurenţă mare!"

       Ai reveni să cânţi în România?

Nu! N-am nici timp. La începuturile mele, când în Germania intrasem în viaţă destul de bine, mi-am zis că pot să lipsesc câteva luni. Şi am plecat într-un turneu mondial, cu o trupă de oameni de culoare. Pe vremea aceea eram foarte bun prieten cu muzicieni de reggae din Germania. Eu eram singurul „neamţ", restul erau jamaicani. Toţi erau oameni vestiţi la instrumentele lor. Cel care făcuse trupa era un negru pe care îl ajutasem odată. La început, în München, cântam într-o pizzerie, de unul singur cu pianul. Şi deodată a venit la mine un negru... Şi acum vorbesc jamaicana mai bine decât engleza. Le ştiu toate saluturile secrete... Se uita la mine şi îmi zicea: cânţi bine! I-am mulţumit. Mi-a mărturisit că şi el era cântăreţ şi m-a rugat să-l ajut să cânte cu mine. Mi-a cântat de mi s-a încreţit pielea. M-a convins şi am vorbit cu şeful. L-a angajat, deşi îi spusesem că-i dau din banii mei, să nu fie o povară pentru el. Omul era disperat, fiindcă era nou în oraş. Dar şeful l-a plătit la fel ca pe mine. Mi-a mulţumit jamaicanul şi mi-a zis că n-o să mă uite! Am cântat împreună o lună, după care el a plecat. La nici o lună, am primit o scrisoare de la el din Israel, în care îmi zicea că are un manager care vrea să investească. Mi-a trimis un bilet de avion pentru a veni cu el şi cu trupa lui într-un turneu mondial. O lună am repetat, alte cinci am fost plecaţi... Pe bateristul din trupă îl văzusem prima oară pe vremea când  eram în România şi întorceam antenele să prindem bulgarii... Nu bănuiam că peste ani o să apuc să cânt cu el. Şi acum este, în clasamentele din Anglia, cotat ca cel mai bun toboşar de fusion. Percurţionistul din trupă era cel al lui Bob Marley. Erau oameni grei în branşa lor. În acea trupă numai eu am intrat fără concurs...   

       Şi ai ieşit de pe piaţa nemţilor şase luni. Ce s-a întâmplat?  

Când m-am întors în Germania, nu m-a mai recunoscut nimeni şi a trebuit să încep de la zero.   

       Crezi că se va întâmpla acelaşi lucru şi acum?

Nu ştiu. Dar ştiu că mi-am învăţat lecţia şi nu mai plec mai mult de o săptămână... E concurenţă mare.  

„O visez pe mama aşa cum era la ultima noastră întâlnire"

       Ţi-e frică de moarte?

Sunt încă naiv şi cred că o să vină mult mai târziu. Dar dacă o să vină mai devreme, eu sunt pregătit. Mi-am ales şi locul. Dacă o să am şansa ca Dumnezeu să mă anunţe dinainte, o să mă duc în Italia cu femeia mea, într-un orăşel la malul mării. Prietenul meu are deja scaunul în care vreau să mor, cu faţa la mare. I-aş mulţumi lui Dumnezeu dacă mi-ar spune cu o zi înainte: „Amice, mâine o să mori!". Mi-ar plăcea să mor cu faţa spre soarele care răsare...  

       Ce visezi?

O dată pe lună încă mă mai trezesc în sudoare din coşmarul că intru în România şi unii îmi cer paşaportul. Mi-l iau, iar eu stau şi aştept. Şi nimic. Mă duc după ei, iar ei mă întreabă care paşaport?!   

        Pe mama ta ai visat-o?

Da, de nenumărate ori. O visez aşa cum era la ultima noastră întâlnire, când era pe patul de moarte şi ne-am luat rămas bun.