Suflet de aristocrat

Prietenia de o viaţă care mă leagă de soţia sa, Adriana Şchiopu, m-a apropiat de acest minunat, delicat, graţios şi discret suflet care a fost cel al lui Dem Rădulescu.

Aristocrat poţi fi ori prin naştere, ca o moştenire a sângelui albastru căpătată ereditar, ori ca o încununare a ceea ce devii tu ca personalitate care te-ai definit în trecerea ta pe acest pământ. Prima ipostază nu îşi are subiectul în ceea ce urmează, ea fiind un dat natural al celor ce se bucură de acest nobil titlu.

Cea de a doua, accesibilă tuturor, se defineşte ca un drept câştigat de-a lungul unei vieţi dăruită cu graţie celor din jur şi care presupune o perpetuă devenire a ceea ce se află în stare latentă în eul tău şi care a fost descoperită, dezvoltată şi dăruită vieţii. Din această categorie, a celor aleşi prin opţiune, face parte şi omul, artistul şi mai ales sufletul despre care am onoarea şi privilegiul să încerc să spun câteva cuvinte...

L-am cunoscut pe Dem Rădulescu ca artist, profesor (cu toate că nu i-am fost studentă) şi, mai ales, ca om. Am avut şansa să mă număr printre cei care îi călcau pragul şi se numeau a fi intimii casei.

Dacă am considera ca valabil (cum altfel) criteriul de judecată de valoare, care este aplicat ca probă de foc vieţii noastre pământene - acela al puterii noastre de a iubi - atunci acest om, Dem Rădulescu, se află printre cei iniţiaţi şi învingători.

UITAREA DE SINE. Iubirea, în adevăratul sens al cuvântului, presupune inteligenţă - pentru că numai un om inteligent are puterea uitării de sine -, dăruire şi o nesfârşită grijă şi înţelegere pentru cel de lângă tine. În meseria noastră, dacă nu iubeşti sincer şi total, ceea ce faci pe scenă şchioapătă şi se simte ceva care lipseşte, chiar dacă talentul este prezent.

Nu tot omul este dăruit cu această putere binecuvântată de a iubi. Dem Rădulescu a avut-o şi noi, cei din jurul lui, am simţit-o. Şi, în primul rând, familia lui. Şi-a iubit soţia cu acea graţie şi dăruire pe care o citeşti numai în marea literatură, şi atunci când o întâlneşti şi în viaţă, te consideri un om norocos fie chiar şi asistând ca prieten la dezvăluirea manifestărilor ei.

Era un miraj şi o stare de graţie în aerul dintre aceşti artişti care într-o atmosferă tonică, de bucurie şi umor îţi deschideau cu dragoste uşa sufletului lor! Pluteau gânduri, mult farmec şi mister într-o complicitate care şi-o păzeau cu discreţia şi pudoarea care însoţeşte întotdeauna acest rar dar al sufletului uman.

Cred că aceste însuşiri ale firii au fost cele două mari calităţi ale acestui mare artist. Iubirea pe care a avut-o pentru soţia lui şi mai apoi, ca o răsplată divină, pentru fiica lui l-au înnobilat şi detaşat de obişnuit. Şi aici Dem Rădulescu, dând proba de foc a vieţii, a fost un învingător, un ideal. Îi mulţumesc pentru felul atât de special în care mi-a atins gândul şi viaţa.

 

Un poet al comicului
"Dem Rădulescu a creat în «Troilus şi Cresida» un Ajax de neuitat. Lungă vreme, înainte de premieră, am fost ironizat de către unii «intelectuali» ai teatrului că am distribuit în Shakespeare un actor de revistă, un actor de succese facile, un împătimit al poantelor. Ce eroare!

Dem Rădulescu era un poet al comicului, nimeni n-a întruchipat în teatrul şi filmul românesc, mai puternic, mai relevant, mai bogat emoţional, suferinţele, chiar tragedia omului mărginit, ale aceluia care este profund lovit şi indignat, pentru că viaţa rămâne pentru el atât de... neînţeles, pentru că viaţa se refuză atât de radical înţelegerii lui atât de mărginite."

 David Esrig

 

A face oamenii să rădă: cea mai privilegiată vocaţie
"Invitat la Teatrul «Bulandra» pentru a interpreta rolul principal din spectacolul cu piesa «Secretul familiei Posket», Dem Rădulescu mărturisea, printre altele: «Mai e un secret, cel al regizorului Valeriu Moisescu, care m-a distribuit şi căruia simt nevoia să mă adresez în versuri: Aş vrea acum să-ţi mulţumesc/ Că m-ai făcut să te iubesc,/ Şi poate să întrezăresc.../ Fericirea».

Întâlnirea cu acest actor inconfundabil, înscris în galeria marilor comedieni ai teatrului românesc, actor din arta căruia ne-am înfruptat, a însemnat pentru mine un moment de neuitat, născând în taină o dragoste reciprocă. Asemenea unui copil zburdalnic, Bibu aducea în scenă o mare bucurie de a juca şi uneori a se juca debordând de inventivitate comică.

Deşi iubit de Măria Sa, publicul, acest actor unic, de o extraordinară modestie, îmi aminteşte de cuvintele lui Federico Fellini, care spunea cândva următoarele: «A face oamenii să râdă mi s-a părut dintotdeauna cea mai privilegiată vocaţie, asemănătoare cu cea a sfinţeniei», că cel ce face să râdă fiinţe care au atâtea motive de a plânge, le dă acestora forţa de a trăi şi trebuie să-l iubim ca pe un binefăcător."

   Valeriu Moisescu

 

Fără oameni betegi
"Dăruirea lui în lucru avea ceva din fanatismul artistului autentic, a cărui menire şi vocaţie este să încarneze ceva foarte concret, un aspect foarte precis din periplul omului pe Pământ, ceva care nu îngăduie nici un compromis în conţinutul său sau în forma sa de expresie", a mai remarcat David Esrig. De altfel, Dem Rădulescu declara că nu suportă să dea teatrului "oameni betegi de caracter". Corolarul său: "Să dau scenei oameni de bun-simţ".