"Este ca un cazan sub presiune!"

Alături de-o chitară, doi prieteni pierdeau nopţile visând, cântând, respirând folk. Prietenie de Reşiţa.

Doi oameni s-au cunoscut pe-un culoar de spital. Amândoi erau la începutul cărării muzicii mereu tinere, Folkul. Cristian Buică şi Dinu Olăraşu au legat o prietenie trainică, puternică, mereu actuală. Prietenie de Reşiţa, am putea spune. În oraşul reşedinţă de judeţ al Caraş-Severinului, cei doi au trăit, poate, cele mai frumoase nopţi ale prieteniei lor, ale camaraderiei dintre doi folkişti.
 
        Jurnalul Naţional: - L-ai cunoscut pe Dinu Olăraşu la Reşiţa. Cum s-a întâmplat? A fost afinitate la prima vedere?

Cristian Buică: În 1978 a trebuit să fac nişte analize medicale pentru armată. Stăteam la rând la medic şi deodată apare poetul Ion Chichere, care mă vede şi zice hai, repede, cu mine, să-ţi prezint un tip foarte talentat. Unde? - zic. Aici, într-un salon - zice. Măă, eşti nărod? Ce tip talentat aici, în salon?? Hai că vezi tu - zice. Aşa că mă iau după el şi intru în salon. Acolo, aşezat turceşte, pe pat, un tip cânta la chitară!!!... Am rămas ca la dentist! El e Dinu Olăraşu - zice Chichere. Salut, zic. Eu sunt Cristi Buică. Aaa, zice, am auzit de tine. Hai să-ţi cânt ceva!
Numai că atunci nu l-am ascultat, pentru că a trebuit să intru la medic. Dar soarta a făcut în aşa fel încât ne-am văzut, cântat, descântat şi discutat de foarte multe ori în viaţa aceasta.

       Cum a continuat prietenia voastră în ce are ea esenţial?

Eram acasă, la Reşiţa, în ultima permisie din armată. Era seară, aşteptam autobuzul şi aveam chitara la mine. Şi cine credeţi că apare din negură? Dinuţu, bineînţeles. Atunci ne-am revăzut prima dată după faza cu spitalul. Ce faci? - zice. Mă duc la o zi onomastică. Hai şi tu cu mine. Hai că vin - zice. Simplu şi adevărat, aşa cum este Dinuţu şi aşa cum a continuat şi prietenia noastră. Eram tineri şi săraci, aşa că ne dădea mâna să fim şi puţin nebuni. Cântam pe unde apucam, mâncam o coajă de pâine şi visam că o să fim ca Bob Dylan.
Apoi ne-am căsătorit, am făcut câte un copil, a venit Cenaclul Flacăra, ne-a luat din Reşiţa, ne-a purtat prin povestea cu turneele care s-a încheiat la Ploieşti, iar noi ne-am întors la Reşiţa. Dinu, ceva mai înainte decât mine, deoarece "mariajul" lui cu Adrian Păunescu n-a ţinut prea mult.
Au urmat anii '86-'90 în care ne-am rumegat tristeţile şi nemulţumirile prin spectacole de provincie. Ne întâlneam seara, spre nemulţumirea consoartei lui de atunci, şi, în aşteptarea zorilor, cântam, beam, fumam, ne contraziceam şi visam la vremuri mai bune pentru folk. Starea aceasta a continuat şi după '90, până într-o zi, când Dinuţu m-a anunţat că va pleca în Belgia. N-am prea crezut, dar, peste o săptămână, Dinuţu nu mai era în Reşiţa.
La întoarcerea în ţară, vechea boemă s-a cam destrămat. Veniseră vremurile noi, cu altă sărăcie, a tranziţiei, de data asta. Cu paralele pe care le strânsese în străinătate, Dinuţu părea mai ferit de nevoi. Ba chiar deschisese o librărie la care a lucrat mult, dar care până la urmă s-a dus pe pustii o dată cu căsnicia lui.
Vă spun repede, până nu uit, o întâmplare haioasă. După o perioadă mai lungă, în care cântasem în deschidere la Iris, mă întorc acasă şi mă duc pe la Dinuţu. Sun la uşă şi-mi deschide... Feri Vaştag!!! Şi iar am rămas ca la dentist! Domnul Olăraşu s-a mutat de aici - zice. A doua zi i-am dat de urmă la noua adresă.  Apoi pentru Dinuţu a urmat aventura cu Bucureştiul, cu Asia, cu Ordeanu, cu valiza, cu garsoniera, dar pe astea le ştiţi şi voi.

       Ce ţi se pare reprezentativ la artistul Dinu Olăraşu? Ce ne deconspiri despre devenirea lui ca artist?

Dinuţu e ca un cazan sub presiune care seara mârâie, bârâie, hârâie, cârâie, iar către dimineaţă hop! - un cânticel! În perioada lui reşiţeană venea imediat şi-mi cânta  noul cântec şi întotdeauna mă uimea cu prospeţimea şi originalitatea versurilor şi a muzicii. "Regele meu", "Ploaia nebună", "Dă-i la naiba", "Garoafele", "Curcubeul" şi multe altele s-au născut aici, la Reşiţa, şi de multe ori îi reproşez că ni le cântă tot mai rar.
Dinu Olăraşu s-a distanţat de pluton prin originalitate, prin faptul că ocoleşte cu grijă locurile comune, desluşindu-ne, ca un vrăjitor de sunete şi cuvinte, ţărmurile minunate ale altei lumi: lumea Olăraşă!

       Dacă privim apariţia acestui album de colecţie ca pe o sărbătoare a carierei sale, ce îi urezi acum, la ceas festiv?

Să nu piardă numărul de telefon al lui Iisus, pe care îl are în agendă şi care îl leagă bine de Dumnezeu. În rest, sănătate, ani mulţi, noroc şi să nu uite să dea berea aia! De drag!