I-au ascultat şi cazacii

A ştiut să treacă peste cea mai cumplită durere posibilă pentru o mamă – pierderea singurului copil, dar este mândră că a reuşit să-i dea o educaţie aleasă şi că astăzi se mândreşte cu ea tot neamul românesc.

A ştiut să treacă peste cea mai cumplită durere posibilă pentru o mamă – pierderea singurului copil, dar este mândră că a reuşit să-i dea o educaţie aleasă şi că astăzi se mândreşte cu ea tot neamul românesc.

Eugenia Marin, mama Doinei Aldea-Teodorovici, ar dori să putem scrie despre cuplul Ion şi Doina Aldea-Teodorovici cu litere de aur. O mamă care vorbeşte despre ei fără a face nici cea mai mică diferenţă între fiică şi ginere. Ambii sunt copiii ei şi îi iubeşte la fel de mult. Ne-a depănat firul amintirilor scăldate în lacrimi. Doina era o fire din cale afară de cuminte, ordonată şi cu un suflet mare. De mică era atât de sensibilă încât, atunci când o însoţea pe doamna Marin la spital, îl ruga pe doctor să-i pună ei injecţie în locul mamei, ca nu cumva să o doară, iar când se îmbolnăvea ea îi şoptea doctorului la ureche: "Pe mine mă doare tare, dar să nu-i spuneţi mămicăi, că ea suferă din cauza mea!". Pe tatăl ei, Gheorghe Marin, pur şi simplu îl elogia. Pentru Doina, el a fost omul care nu greşeşte niciodată, iar dărnicia lui a moştenit-o din plin.

MĂRINIMIE. La ţară, la bunici, în raionul Cahul, era aşteptată cu mult drag de toată mahalaua de pitici, pentru că micuţa Doiniţa nu mergea niciodată acolo cu mâna goală. Ea aduna într-un sac hăinuţele care nu-i mai veneau şi, când se ducea la ţară, colinda familiile sărace şi le împărţea. "Într-o bună zi – povesteşte doamna Marin – i-am cumpărat nişte hăinuţe chinezeşti noi şi ea a mers îmbrăcată cu ele la bunici. Seara a venit de la joacă doar în chiloţei. Mi-a spus că unei fetiţe din drum i-au plăcut tare hăinuţele ei şi ea i le-a dăruit... Fără nici un regret". Când a crescut mai mare, casa părintească era tot timpul plină cu colegi de clasă. Tradiţia s-a păstrat chiar şi după ce se căsătorise cu Ion. Casa lui Gheorghe şi a Eugeniei Marin devenise un fel de casă de creaţie, unde erau analizate cărţi, piese muzicale şi chiar filme.

"Doina şi Ion au făcut cunoştinţă lângă soborul Mitropoliei din centrul Chişinăului, în parc. Era o bodegă unde se vindea îngheţată. Deseori, după ore, Doina se ducea împreună cu prietena sa la îngheţată. Ion avea şi el un prieten, Petrică. Într-o zi, ei s-au apropiat şi au făcut cunoştinţă. Şi nu s-au mai despărţit", spune mama Doinei. Relaţia dintre mamă şi fiică era atât de strânsă încât Doina i-a spus mamei şi când s-a sărutat prima oară. După cinci ani, mama Doinei decide ziua nunţii: "Vin eu de la serviciu, iar ei stăteau pe o canapea în casă la noi şi Doina îi citea cu glas tare lui Ion dintr-o carte. Mă uit în ochii viitorului ginere, încrunt sprânceana de soacră şi întreb: «Când îi nunta?». Au sărit ambii ca arşi. Ea s-a fâstâcit, iar el zice: «Dar mata când ai vrea?». Meditez o clipă şi zic: «26 septembrie...». Nici azi nu ştiu ce am cu ziua aceasta, dar aşa a şi rămas: 26 septembrie 1981, ziua nunţii lui Ion cu Doina".


DOINA, O ENCICLOPEDIE MUZICALĂ
Doinei îi plăcea foarte mult să citească. Mama sa povesteşte: "Mă îngrijora pasiunea aceasta exagerată a ei şi la un moment dat începusem să-i interzic. Dar, când am prins-o noaptea, sub plapumă, citind cu ajutorul unui stilou care lumina, am renunţat. Era pasionată nu doar de literatura artistică, dar citea inclusiv despre marii pictori... La 9 ani era în stare să-ţi povestească despre curentele muzicale ore în şir". Soluţia "salvatoare" pentru părinţi a fost ansamblul "Moldovenească", unde Doina a evoluat o bună perioadă ca dansatoare.

POLIŢA CU CARTE ROMÂNEASCĂ
Amintirile despre angrenarea lui Ion şi a Doinei în valul de renaştere naţională din 1989 din Basarabia au copleşit-o pe Eugenia Marin. Cei doi au avut parte de teren fertil pentru a deveni mari patrioţi români. Şi unul şi celălalt se trăgeau din familii care au suferit mult de pe urma deportărilor regimului sovietic. "Bineînţeles, noi nu nutream mare dragoste faţă de cei care ne-au luat taţii de lângă noi. Şi tot timpul vorbeam cu Doina deschis despre tot ce s-a întâmplat. Cartea românească avea locul ei în biblioteca din casa noastră – ultimul rând de lângă perete pe poliţă era o ascunzătoare bună", ne-a spus mama Doinei.

ÎN TRANSNISTRIA: "TRECEŢI BATALIOANE ROMÂNE CARPAŢII!"
Pe de altă parte, Ion a provenit dintr-o familie foarte frumoasă. "Eu nu l-am cunoscut pe tatăl lui, dar am cunoscut-o pe cuscra, Maricica Zaharia de la Leova – o femeie erudită, deşteaptă şi cu o voce unică. Era o fire foarte interesantă", spune Doamna Marin. Ameninţările telefonice au început după ce Doina şi Ion au mers prima dată în Transnistria în timpul războiului moldo-rus din 1992. Mai întâi au cântat singuri în tranşee voluntarilor moldoveni, apoi l-au luat cu ei şi pe poetul Grigore Vieru, iar a treia oară a mers cu ei în Transnistria şi Adrian Păunescu. "Când am auzit că se duc pe front, credeam că mor de inimă. Am reacţionat ca o mamă... Am încercat să-i opresc, dar Doiniţa m-a privit şi mi-a spus: «Mamă, eu nu te recunosc!». Ştiam că nu fac bine, dar nu puteam să mă împac cu gândul că ar putea să li se întâmple ceva rău. Apoi îmi povesteau că, atunci când au început spectacolul pe câmpul de luptă, nu s-a mai auzit nici o împuşcătură. Gardiştii şi cazacii lui Smirnov ascultau cuminţi cântecul «Treceţi batalioane române Carpaţii!». Probabil că nu înţelegeau versurile, dar le plăcea melodia."

"ÎN FIECARE SECOL SUNT JERTFE"
Ultima dată, Ion era la un pas de a fi rănit. Un glonţ transnistrean i-a trecut chiar pe lângă ureche. S-a oprit într-un perete şi Ion l-a păstrat. "Într-o zi Doina mi-a spus: «Mămică, în fiecare secol sunt jertfe. Şi dacă o fi ca noi să fim acea jertfă – te rog să nu plângi!». M-au cutremurat aceste cuvinte. Nu a trecut mult timp şi s-a întâmplat tragedia. La înmormântarea lor a venit multă lume din Transnistria. I-au plâns cei de dincolo de Nistru care i-au cunoscut, i-au plâns voluntarii moldoveni, i-a plâns o ţară întreagă."