Are stea de Maramureş

"Dacă te naşti în Maramureş, eşti un om norocos" - spune Ducu Bertzi. Şi lui i-a fost dat să apară în acest loc, în această altă "ţară".

Câteva zile am fost primiţi în casa sufletului lui Ducu Bertzi, la Maramu, în Sighetu Marmaţiei. Paşii, sau mai bine zis, caii putere ne-au purtat şi spre Cimitirul Vesel, la Săpânţa. La ieşirea din Sighet, ne opreşte Poliţia de Frontieră. "Bună ziua, ce transportaţi?" - este întrebat şoferul care era însuşi artistul. "Pe mine, pe doamna - adică subsemnata - şi două chitări" - răspunde Ducu. "Şi ţigări ucrainiene, nu?" - insistă poliţistul. După un râs de om sănătos crescut în mijlocul naturii, artistul spune: "Ce ţigări, domne?! Eu sunt Ducu Bertzi!". Organul aflat în exerciţiul funcţiunii îşi cere scuze şi ne urează drum bun.

MÂNĂ, BIRJAR! La Săpânţa, crucile "vorbitoare" ne-au înveselit doar câteva minute căci s-a stârnit o ploaie atât de îndârjită, încât ne-a trimis direct la mama lui Ducu acasă. Escortaţi de ploaie până la maşină, mă gândeam că lui Ducu i s-a împărţit norocu' nu cu paharu', ci cu torentu'. S-a născut într-un loc ce musteşte de tradiţii. Woody Allen spunea că tradiţia este iluzia permanenţei. Ioan Gyuri Pascu l-a completat cu altă vorbă: "iluzia este materialul didactic pe care Dumnezeu ni l-a dat pentru a învăţa ce este adevărul".

Aflaţi la adăpost, sub acoperişul casei dragi, Alexandru Bertzi, cunoscut sub numele de scenă Ducu Bertzi, cel cu dor de ducă, a început să-şi depene povestea... I-am fost doar călăuză, ajutându-l cu diverse întrebări să nu se rătăcească pe drumul amintirilor. Aşadar, în rândurile ce urmează va curge povestea nemuritoare a unui om de Maramureş cu stea în frunte: "Voiam să mă fac birjar. Erau foarte multe birje în oraş şi credeam că a fi birjar chiar este o treabă. Noi mergeam destul de rar cu birja, nu ne permiteam. Pe la 7 ani m-au luat părinţii de la spital, unde fusesem operat de amigdale, şi m-au dus pentru prima dată cu birja. Am fost fascinat"...

De la birjă şi birjari, Ducu a trecut direct la muzică, subiectul nostru de referinţă. "Express '69 a fost prima mea trupă. Aveam 14 ani şi simţeam nevoia să cânt, să devin artist. Erau însă nişte etape pe care trebuia să le urmez. Trebuia să ajung într-un oraş mare, ca Timişoara, de unde venea Phoenix. N-am reuşit să mă înscriu acolo la facultate, aşa că m-am urcat în tren şi am venit la Bucureşti. Am dat la Electrotehnică, nu am intrat şi am fost luat în armată...

HAI LIBI! Am făcut un an şi patru luni, la Cluj, la infanterie. Bineînţeles, şi chitara mea de atunci a făcut armata. Chiar anul trecut am avut surpriza să vorbesc la telefon cu un fost locotenent, care venise în unitate mai târziu, când eu eram deja plutonier de companie. Aveam o mică magazie, unde mă ocupam de îmbrăcăminte, de bocanci... Era micul meu colţ de rai. Venea locotentul în magazie şi mă găsea cu picioarele pe masă, cu scaunul dat pe spate şi cu chitara în braţe. Eram destul de obraznic, nu mă ridicam. 

 

Ei bine, acel locotenent mi-a spus că era acum ditamai generalul, şef de stat major la trupele de uscat... M-a întrebat dacă mai am chitara aceea... După ce m-am lansat mi-a spus că se mândrea în faţa soldaţilor cu faptul că în acea unitate îşi făcuse ucenicia artistul Ducu Bertzi... Debutul pe o scenă adevărată s-a întâmplat în 1976, la Sala Sporturilor din Baia Mare. Venise Cenaclul Flacăra şi m-am dus şi eu. Am cântat piesa «Ţara de pripas», pe versurile lui Tudor Arghezi. I-a plăcut mult lui Păunescu. Aveam 21 de ani şi abia terminasem armata. Of, mă săturasem de ea!"

DUCU DE LA SCULĂRIE. "După ce am scăpat de haina militară, am luat din nou trenul spre Bucureşti, am dat examen şi am intrat la Mecanică Fină - subingineri. La Preoteasa l-am întâlnit şi pe Mihalea, care nu prea a vrut să mă ia în Song. Pe el nu-l interesau «vedetele». Lua oameni şi îi forma, dar eu m-am încadrat în echipă, fiindcă mi-am dat seama că am foarte multe lucruri de învăţat. Am stat patru ani, până în 1981.

Prin 1979, am vrut să mă duc şi în Cenaclul Flacăra... Mihalea mi-a zis să aleg. În octombrie 1979, la o gală a Cenaclului, am cântat şi piesa «Săraca, inima me»... Pe scenă a urcat atunci, din public, Ioan Luchian Mihalea, care s-a dus la un microfon şi mi-a făcut voci. Atunci am ştiut că mi-a dat voie să cânt şi în Cenaclu, să încep să-mi iau zborul... Tot în acelaşi an am terminat facultatea şi m-am angajat în Bucureşti, la Fabrica de Maşini-Unelte, la sculărie. Aici erau angajaţi şi alţi artişti, arbitri, fotbalişti din divizia B....

Culmea, mergea secţia! Bineînţeles, nu datorită nouă, artiştilor, care eram nişte muhaele... Am lucrat acolo 11 ani, de la 7 dimineaţa, până la 3 şi jumătate. Deci sunt subinginer cu carte de muncă... Aşa cum sunt şi artist cu acte în regulă, realizator radio şi tată... Tot cu acte. De vreo 11 ani şi ceva fac o emisiune la Radio România cu Mihai Cosmin Popescu - «Omul cu chitara». Este cea mai longevivă emisiune a mea... În paralel, am mai făcut emisiuni şi la Radio Bucureşti, iar în ultimii ani am colaborat cu Maria Gheorghiu la «Clubul de Joi»"...

La sfârşit, Ducu a închis cercul povestirii, revenind în Maramureş: "Nu trebuie niciodată să-ţi neglijezi rădăcinile. Fără ele, am fi o frunză-n vânt. După mamă sunt şi moldovean, după bunicul din partea tatălui - polonez, dar de născut m-am născut în Maramureş. Am avut un mare noroc".