Marmaţianul

Voia să se facă birjar, dar nu i-a ieşit. Dar birja, asociată cu ideea de plecare, de ducă, i-a fost semnul destinului. Ca şi numele său de altfel, pentru că Ducu tot de la ducă vine, conform "denunţului" făcut de mama sa, Florica. Ducaci au fost toţi cei din neamul său, până să prindă rădăcini, începând cu străbunicul, prinţ polonez refugiat în Bucovina, apoi în Maramureş, şi terminând cu mama sa, trimisă de soartă din Galaţi tocmai la Sighetu Marmaţiei, unde l-a cunoscut pe Alexandru Bertzi senior.

Călătoria, în sensul mai profund al căutării, al iniţierii, l-a mânat apoi pe tânărul Ducu de la Sighet la Timişoara, apoi la Bucureşti, apoi la Cluj, în armată, apoi din nou la Bucureşti, unde a prins noi rădăcini. Nu şi-a abandonat însă niciodată însemnele heraldice ale zonei, "cuţâtul şi păharul" pe care le cântă în toate concertele, ca pe un imn sau ca pe o rugăciune.

A făcut multe şi de toate, dar tot ce-a făcut a fost cu acte în regulă, ca orice ardelean onorabil şi de soi: a terminat o facultate de subingineri, a lucrat cu carte de muncă la secţia de sculărie a Fabricii de Maşini-Unelte a făcut parte din Song, a fost membru al Cenaclului, este tată legitim şi realizator radio.

Dar fie că-l vedem în ipostaza de "omul pădurii", fie în aceea de "Omul cu chitara" - cea mai longevivă emisiune radio a sa, Ducu rămâne ceea ce a fost dintotdeauna: marmaţianul care, din când în când, dă cu cuţâtu-n piatră. Ca să nu uite nici el, nici lumea, cine e.