Tată profesionist

Îmi este greu să mă detaşez de Ducu Bertzi ca tată şi să îl privesc doar ca pe un artist. Omul şi artistul se completează atât de fericit, încât este imposibil să spui "aşa e pe scenă, aşa e în vacanţă".

Una din caracteristicile esenţiale ale artistului Ducu Bertzi este profesionalismul, şi acest lucru se poate vedea prin faptul că nu acceptă compromisul sau jumătăţile de măsură atunci când vine vorba despre munca lui. Acest standard a apărut în urma carierei de o viaţă pe care o are. E normal să ai un standard ridicat pentru că, după o viaţă de muncă, lumea te percepe într-un anumit fel şi are anumite aşteptări. Ducu Bertzi nu îşi permite să dezamăgească.

Pentru cântăreţul de folk, compunerea melodiilor este un adevărat moment de creaţie, din simplul motiv că acesta nu are dansatori, artificii sau lasere, deci îi rămân versurile şi instrumentele prin care el trebuie să transmită un anumit mesaj şi o anumită stare, de aceea alegerea versurilor de la care să pornească întreaga compoziţie este grea pentru cântăreţul Ducu Bertzi.

Atunci când analizăm versurile lui Ducu nu putem să nu observăm faptul că acestea îi sunt potrivite ca stil şi, mai important decât atât, sunt pline de valori tradiţionale. Este un cântăreţ care pune suflet în ceea ce face, fiecare cuvânt pe care îl cântă, îl cântă cu pasiune şi această trăire a versurilor se transmite publicului, creând momente magice.

Când vorbim despre partea instrumentală a melodiilor lui Ducu Bertzi, trebuie să vedem faptul că a lucrat mereu cu profesionişti, nu a existat melodie care să nu fie gândită şi regândită, ascultată, modificată şi reascultată, şi asta numai pentru că "merge şi aşa" nu există pentru Ducu Bertzi (aici se simte influenţa maramureşeană din plin). Faptul că a lucrat mereu cu oameni care îi înţelegeau viziunea, îl înţelegeau pe Ducu Bertzi ca artist şi nu făceau rabat de la calitate niciodată a făcut ca publicul să privească muzica şi munca acestuia ca pe una de calitate.

MOŞTENIREA NUMELUI. Recunosc că este o moştenire grea, dar şi frumoasă în acelaşi timp. Atunci când oamenii află că sunt fiul lui Ducu Bertzi se aşteaptă să încep să cânt, să iau o chitară şi rămân chiar şocaţi atunci când le spun că eu unul nu ştiu să cânt la chitară şi nici la voce nu l-am moştenit pe tatăl meu. În acelaşi timp, multă lume se aşteaptă să mă comport ca un copil de vedetă - şi mulţi dintre ei îmi spun că s-au aşteptat să fiu altfel, respectiv încrezut, fiţos.

Cred totuşi că faptul că eu nu m-am lansat în muzică m-a salvat de multe greutăţi pe care le-aş fi putut avea datorită numelui. Cele mai multe astfel de greutăţi le-am întâmpinat în şcoală, în relaţia cu profesorii şi colegii. Profesorii erau mai severi sau mai permisivi faţă de mine, în funcţie de preferinţele lor muzicale, dar au fost puţini aceia care nu au ţinut cont de meseria tatălui meu. Colegii mei... unii erau invidioşi şi normal că încercau să îşi demonstreze superioritatea prin alte metode, deşi eu nu încercam să îi concurez niciodată, iar alţii nu ţineau cont de acest lucru şi îmi erau prieteni pur şi simplu.

Dacă este să fac un calcul cu avantajele şi dezavantajele de a purta numele tatălui meu, recunosc ca am avut mai multe avantaje. În acelaşi timp am încercat - şi încerc încă - să demonstrez că pot face lucrurile şi singur, că îmi pot face şi eu un nume, că nu sunt "băiatu' lui tata". Sigur că asta este foarte greu, pentru că lumea, oricât ai încerca, va porni de la ideea că sigur totul merge bine pentru că a intervenit tata, deşi această idee este total greşită. Nu ştiu cum va fi în viitor, dar eu, alegând o altă cale decât a tatălui meu, sper că nu voi avea de suferit şi eventual numai de câştigat din faptul că am ca nume de familie un "brand" atât de cunoscut.

DUCU BERTZI, OMUL. Este un tip sensibil şi asta se vede şi în munca lui. Ca tată este extraordinar, este înţelegător şi grijuliu, dar şi exigent în acelaşi timp. Nu îi plac oamenii care au ţinte mici şi regula asta se aplică şi pentru cei din familie. Nu se ceartă cu cei din familie, nu strigă, dar are un anumit mod de a spune lucrurile astfel încât să înţelegi foarte bine că ai greşit. Pentru mine a fost tatăl perfect, pentru că împreună cu mama mea m-au învăţat ce e bine şi ce e rău.

Ei m-au direcţionat spre ce era bine pentru mine şi la fel au procedat şi cu sora mea. În acelaşi timp, au făcut toate treburile astea până la un punct, când au decis că este momentul ca eu singur să iau deciziile, iar ei să fie cei care mă sfătuiesc, dându-mi încredere în mine în felul ăsta, şi în acelaşi timp învăţându-mă ce este responsabilitatea. Nu m-a lăudat niciodată mai mult decât era cazul, dar a ţinut să ştiu mereu că este mândru de mine. Ducu Bertzi este ca tată aşa cum este şi ca artist: profesionist, romantic, sensibil, cu standarde înalte.