Delicateţe, fragilitate, cuminţenie

Florin Bogardo a trăit discret, sensibil precum trandafirii pe care i-a cântat cu delicateţe ani la rând. A murit aidoma, departe de luminile rampei, de ochii publicului, la fel cum a dorit să trăiască, răpus de un atac cerebral.

Atât de iubit de generaţia din care a făcut parte şi de următoarele pentru care a compus atâtea cântece, Florin Bogardo şi-a găsit un echilibru sufletesc în credinţa sa, în familia pe care o iubea nebuneşte, în creaţia sa.
Făcea parte dintr-o familie de italieni, veniţi în România înainte de 1900, stabiliţi la Drăgăşani. O familie care a lăsat o amprentă puternică asupra locurilor.

Deja, pe la 1916 se vorbea despre familia Bogardo numai de bine, chiar sediul PTT Drăgăşani funcţiona în casele Giuseppe Bogardo în acea perioadă. Acesta a avut mai mulţi copii, iar tatăl lui Florin se numea Orenzo Bogardo şi era înscris la baroul din Drăgăşani ca avocat. Orenzo Bogardo a dat naştere câtorva scrieri de mare răsunet la vremea lor: nuvela "Sclipirea", publicată în Universul literar, şi romanul "Letitia", publicat în foileton la gazeta Rampa din Bucureşti în 1930.

A avut un frate, Alfredo Bogardo, născut şi el la Drăgăşani, în 1908, care aici a învăţat să scrie şi să citească şi şi-a început activitatea de cronicar, publicând ştiri sportive, redactând şi suplimentând săptămânal ziarul Corriere dela sera, devenind unul dintre cei dintâi jurnalişti sportivi ai acestui ziar. A murit într-un accident de maşină, în 1969, chiar pe trecerea de pietoni, pe când se întorcea acasă de la redacţie. Era deja un scriitor avangardist, gazetar de prestigiu, reporter şi romancier de literatură sportivă.

În 1931 îi apăruse romanul "Dalila innamorata", căruia i-au urmat alte romane precum "Sportul anului 2000", "S-a furat echipa naţională", "Mingea fermecată", "Clasamentul fatal".

Florin Bogardo a dus celebritatea numelui familiei mai departe. S-a născut în Bucureşti la 16 august 1942. Stela Enache, soţia marelui compozitor, ne-a povestit despre copilăria şi familia celui cu care a împărţit bune şi rele de-a lungul a aproape 40 de ani. "Florin era fiu de avocaţi. Atât tatăl, cât şi mama lui erau avocaţi. Mama chiar a luat Magna cum laudae la Roma. Erau din Drăgăşani. Mi-aduc aminte că
Florin se ducea vara la bunicul său, doctorul Roşescu, foarte cunoscut în oraş. Acolo îşi petrecea toate vacanţele. Bineînţeles, avea pian acolo, scria părinţilor destul de des pentru că era un copil foarte cuminte. În banca lui, studios. Foarte mămos.

A iubit-o pe mama lui extraordinar de mult şi cred că şi faptul că a murit când el avea 22-23 de ani l-a afectat foarte tare. A avut o relaţie incredibilă cu ea. A fost foarte supărat, dar asta am aflat de pe la alţii, pentru că el nu se exterioriza deloc. Era un introvertit. Dar am sesizat cât de tare l-a durut. Chiar în fotografiile care au rămas se vedea că era mai apropiat de mama lui. De fapt, mama şi-a dorit copilul, mai puţin tatăl, culmea. Din cauza regimului nu au mai putut profesa în domeniul lor, ea mai ales. Tatăl a fost dat afară, apoi a intrat în barou, apoi a ajuns consilier juridic la Electromagnetica.

Elena, mama lui Florin, a fost cea care l-a ajutat în cariera lui de compozitor. Nu s-a pus problema să facă altceva. Lui i-a plăcut muzica. A făcut Conservatorul şi după aceea, deja era cunoscut, a ajuns regizor muzical la Radioteleviziunea română", povesteşte Stela Enache. Nu are de ce să mai mire astfel ataşamentul compozitorului faţă de "oraşul dintre vii", Drăgăşani.

La vârsta de 5 ani, Florin Bogardo începe să studieze pianul cu profesoara Cici Manta. La 17 ani, deja compusese mici lucrări în genuri culte: fantezii şi preludii pentru pian, lieduri, coruri, teme cu variaţiuni. Studiile şi le-a făcut la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti, secţia de compoziţie. Printre profesorii care l-au îndrumat s-au numărat Victor Iuşceanu, Dragoş Alexandrescu, Gheorghe Dumitrescu, Myriam Marbe, Tudor Ciortea, Ovidiu Varga şi Octavian Lazăr Cosma, Emilia Comişel şi Anatol Vieru. Tot atunci, Bogardo a compus lucrări camerale, între care şi un cvartet de coarde.

PRIETEN CU MUZICA
În muzica uşoară a debutat abia în 1963, la primul Festival Naţional de Muzică Uşoară "Mamaia" cu piesa "Cum e oare?", pe un text de Madeleine Fortunescu, iar interpretarea a aparţinut tinerei cântăreţe Margareta Pâslaru, care de altfel a şi obţinut premiul special al Uniunii Scriitorilor. În 1967, Bogardo îşi începe activitatea de cântăreţ, de aici înainte înregistrând multe dintre compoziţiile sale în două variante: cea proprie şi o alta, cu un solist vocal invitat. În acea perioadă s-au legat colaborări preţioase cu interpreţi precum Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu, Dorin Anastasiu şi alţii.

În 1967, s-a angajat ca regizor muzical la Radiodifuziunea Română. Un an mai târziu, devine membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Muzicieni precum cei de la Mondial şi Coral au înregistrat la Radiodifuziune cu Florin Bogardo la pupitru, către sfârşitul anilor '60 (discul "Romanţă fără ecou" al formaţiei Mondial a fost înregistrat în secret la Radiodifuziune, într-o noapte).

Din 1972, Bogardo încredinţează aproape toate noile sale compoziţii soţiei lui, Stela Enache, cu care a format un duet imbatabil de-a lungul timpului. Fără discuţie, Bogardo a reprezentat unul dintre cei mai interesanţi compozitori de muzică de film. El a semnat coloana sonoră la "Bunicul şi doi delincvenţi minori" (1976), în regia Mariei Callas-Dinescu, dar şi la "Ora zero" (1979), "Alo, aterizează străbunica" (1981), "Declaraţie de dragoste" (1985), "Liceenii" (1986), "Extemporal la dirigenţie" (1987), toate în regia lui Nicolae Corjos.

Muzica filmului "Liceenii" este de departe cea mai cunoscută coloană sonoră creată de Bogardo. "Ani de liceu" a devenit un fel de imn al liceenilor.




UN OM CALD
"El era un tip căruia nu-i plăcea să fie în lumina reflectoarelor, modest, umil, foarte credincios, nu-i plăcea publicitatea de nici un fel, nu din rea-voinţă, ci din modestie pur şi simplu, se considera aproape un nimeni, chiar exagera de multe ori în privinţa asta. Viaţa noastră era o viaţă foarte discretă, dar fiind oameni publici eu am fost nevoită să ies în evidenţă. Fără să vreau trebuia să duc steagul, să apar, că cânt, să dau câte un interviu, cu toate că nu prea îmi plăcea, pentru că spuneam una şi ieşea alta.

Nu am răutăţi, nu am avut invidii, slavă Domnului, am avut parte numai de prieteni şi de oameni care ne-au iubit cu adevărat şi cam asta este. Din punctul lui de vedere, nu avea decât cuvinte de laudă pentru toată lumea. La noi în familie nu exista bârfă. Au fost numai cuvinte de laudă pentru absolut toţi colegii lui, începând de la Iorgulescu, Horia Moculescu, Grigoriu şi terminând cu cântăreţii care au lucrat cu el şi l-au apreciat foarte tare, l-au iubit foarte tare.

A fost maestru de sunet la radio şi foarte mulţi cântăreţi voiau să lucreze numai cu el. Tocmai pentru că era un om cald, nu făcea rabat de la respect şi avea un stil de a vorbi cu oamenii incredibil. Era foarte respectuos, avea cei şapte ani de acasă, o cultură vastă, era şcolit, cu alte cuvinte, era special. Un tip special, nu voia să iasă în evidenţă, dar se purta foarte frumos cu toată lumea. A fost un soţ deosebit, un tată deosebit, nu era genul care să spună te iubesc de nu mai pot, iar pe de altă parte să zică cine ştie ce... Nu, simţeai profunzimea sentimentului.

Acum, chiar cu o zi înainte, îmi tot mulţumea că stau cu el, era aşa de cald, tandru, aşa de frumos vorbea, că o să vină acasă, o să mergem la teatru şi la operă. O să facem multe... Un tip deosebit, cei care nu l-au cunoscut îndeaproape poate spun că era înfumurat, introvertit, dar nu îi plăcea să se întâlnească cu cineva şi să înceapă să bârfească. Spunea mereu că nu suportă asta. Nu avea ce să spună rău despre nimeni. În momentul în care a văzut că nu mai este cultura ceea ce trebuie, a preferat să se retragă şi a încheiat povestea.

Valorile au fost date la o parte, prima doar banul, atunci a spus gata. Nu era omul banului, el era om de suflet. Muzica lui era o stare, a iubit poezia şi citea foarte mult. Cunoştea multă poezie, citea şi o lua şi o rumega bine şi o trecea prin minte şi inimă şi apoi începea să compună. I-a iubit pe Sorescu, pe Blaga, Eminescu şi se simţea acest lucru. Suferea foarte tare când se întreba cineva cine este Eminescu", ne-a spus Stela Enache.

Florin Bogardo era o altfel de fiinţă. Aşa spun toţi cei care au lucrat cu el. Parcă plutea. A fost de o rară modestie, calitate proprie marilor spirite. A fost şi un orchestrator excepţional, un maestru de sunet la radio extraordinar, avea şi un timbru special. Un artist complet. Aceasta pe plan profesional, pe plan personal era un caracter deosebit, un om foarte fin, nu intra în nici un fel de dispută care presupunea bârfe sau scandaluri. Ocolea cu distincţie aceste lucruri.

Era talentat şi foarte frumos. Un bărbat după care au oftat multe femei, dar nu prea multe au şi avut curajul să-i spună ceva. Cântecele sale sunt total deosebite faţă de ale celorlalţi compozitori, remarcându-se mai ales prin orchestraţie, melodicitate. Melodiile sale sunt peste şi dincolo de cuvinte. Sunt stări. Compozitorul a lăsat vălul discreţiei şi al decenţei să acopere viaţa sa, iar noi, cei care am fost beneficiarii bogatei sale activităţi, trebuie să-i apreciem valoarea.

 

"Hai să-ţi fac cunoştinţă cu o mare speranţă"
"Mie îmi plăceau mult melodiile lui, eram studentă la Cluj, stăteam la cămin şi aveam un difuzor micuţ la care îi ascultam melodiile. Luam lecţii cu George Grigoriu şi Fromi Moreno. Ne întâlneam pe culoarele radioului, când era maestru de sunet, dar nu am imprimat niciodată cu el. Eu eram la clasic şi aveam altă impostaţie, iar acum trebuia să trec la muzică uşoară. Nu prea era agreată ideea în Conservator, aşa că în timpul liber luam trenul şi veneam la Bucureşti, 500 de km. Nu am avut niciodată absenţe, nici restanţe. Nu mă puteau prinde pentru că îmi vedeam de treabă la Conservator. Cred că dacă ar fi aflat mă trânteau de nu mă vedeam.

În 1971, la Festivalul de la Mamaia, am venit împreună cu George Grigoriu şi soţia lui, dar şi cu George Enache, cu care imprimasem ceva. A fost o vară urâtă, rece şi ne-am mutat de la Mamaia la Constanţa. Făceam repetiţii afară, cu maestrul Sile Dinicu şi orchestra sa, şi dârdâiam de frig. Ne-am dus ca să ne încălzim la un restaurant.

George Grigoriu mi-a spus că nu am voie să răcesc, îmi purta de grijă. Mi-a dat un Campari sau Martini şi mi s-a dezlegat limba, aşa că la întrebarea lui veşnică: «Măi, dar chiar nu-ţi place de nimeni?», i-am spus că-mi place de unul care nu se uită deloc la mine. I-am spus şi numele. «Tot ăsta, dragă?» «Tot ăsta.» Aşa că în drumul spre hotel cu cine credeţi că ne întâlnim? Cu Florin. George Grigoriu l-a chemat şi i-a spus: «Hai, Florine, să-ţi fac cunoştinţă cu o mare speranţă...»

La 21 iulie ne-am cunoscut, la 15 august ne-am logodit, alături de părinţii mei, la 8 septembrie ne-am căsătorit, la 2 octombrie am fost înapoi la şcoală.
A mers repede»", ne-a spus Stela Enache.