Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a născut cu horea în suflet. Grigore Leşe, omul care şi-a legat destinul de horea în grumaz.
S-a născut cu horea în suflet. Grigore Leşe, omul care şi-a legat destinul de horea în grumaz.
Cînd s-a născut Grigore Leşe, istoria nu a înregistrat vreo
explozie cosmică şi nici curcubee nu au fost prin ceruri. Nu s-a notat nicăieri
decît în registrul Creatorului că pe pămînt a fost trimis un copil cu dor de
horit şi suflet uşor, să treacă peste toate. Grigore al lu’ Ionu li Opriş din
Stoiceni a venit pe lume la 20 februarie 1954, pe tărîmul Horii Lăpuşeneşti,
Moroşeneşti, din Grumaz, Adîncată. Pe tărîmul cîntecului izvorît din sufletul
românului, Ţara Lăpuşului, Maramureş. Un loc în
care tradiţiile precreştine se îmbină cu obiceiurile date de Apostoli şi urmaşii
lor. Grigore Leşe cel de acum este un produs a tot ceea ce înseamnă Ţara Lăpuşului, cu bune, cu rele, cu hori şi cu oameni.
Povestea lui Leşe este la fel ca şi horea pe care o interpretează. Frumoasă,
dar dureroasă. Povestea lui nu are pildă. Grigore Leşe cel de acum este pilda
propriei poveşti.
OBÎRŞII. Grigore este fiul Nastasiei şi al lui Ionu li Opriş. Ea, femeie vrednică din Ţara Chioarului. El, om muncitor din Stoiceni, de la munte. Are trei surori. Mai presus de toate are focul horilor şi-o viaţă ce bate cu uşurinţă filmul. Copilăria şi-a petrecut-o în Stoiceni, într-o lume în care aproape totul era ritualizat. Nu degeaba pînă şi prăjiturile se mîncau doar de Paşti şi de Crăciun, gogoşi şi plăcintă cu mere. Cîntatul l-a îmbrăţişat de mic. “De la mama am moştenit horitul. Se spune că atunci cînd horea mama, stăteau oamenii de la sapă în loc şi o ascultau”, mărturiseşte interpretul. Era luat pe la tot felul de scene din zonă, ba cu un pluguşor, ba cu un cîntec... nu conta, să fie Leşe pe scenă, atît!
CEASURILE VIEŢII. Grigore Leşe horeşte: “Cînd m-o făcut mama-n lume, n-o fost ceasurile bune”. Ei bine, horeşte propria viaţă! Multe ceasuri rele, prea puţine bune. Sufletul uşor l-a ajutat însă să treacă peste tot horind. Amintirile au rămas. Mi le-a povestit în drum spre originile proprii, spre Stoiceni, spre Lăpuş, pe drumul de Baia Mare. În Stoiceniul copilăriei, Grigore Leşe era “Blastamat”. Ce însemna “blastamat” sau “belit di pă dracu’”? Era ăl mai năzdrăvan din sat. Povestirile lui “explică” gratularea făcută de bieţii oameni ce trăgeau de pe urma năzdrăvăniilor lui Leşe. “Unul Dionisie mi-o zis: «Belit di pă dracu». De ce? Vara, el ieşea să cosească, şi noi dădeam cu pietre şi-i picau pietrele în coasă. După ce lăsa coasa, venea după noi şi ne căta acasă sara. Ne lua de perciuni şi ne bătea. De faţă cu părinţii. El nu ne căta ziua, ne căta sara. Şi cînd venea, ca să nu ne prindă, ne ascundeam sub pat. Dar el venea, ne scotea de sub pat şi zicea «haidaţi, haidaţi aicea, că voi mi-aţi lovit coasa». Şi ni-e bătea!”. Ei... dar de ce se naşte omul mic dacă nu ca să se şi petreacă în jocurile copilăriei... Dacă nu ar fi trebuit, apăi se năştea omul deja mare, să meargă la muncă şi să nu ştie ce-i aia joacă. Dar Dumnezeu o făcut pe oameni să fie şi copii. Şi parcă-i mai frumos aşa.”
Citește pe Antena3.ro
Pescuitu-i cu năcaz
O întîmplare cu haz, dar şi cu necaz. O exemplificare a vieţii nu tocmai uşoară, nu tocmai blîndă, pe care a dus-o Grigore Leşe în copilărie. “Pentru mine era foarte dificil să mă duc cu tata la pescuit. Mă scula la tri dimineaţa, să mă duc la pescuit. Da nu numai atît. Asta se întîmpla duminica dimineaţa. Sîmbăta, eu trebuia să umblu după lăcuste. Şi nu era uşor. Ca să prinzi lăcuste trebuia să umbli tăt hotarul. Dacă nu prindeam lăcuste… mă bătea. El trebuia să aibă lăcuste. Amu, cît am fost mai mic, am suportat, am suportat, am suportat. Ce făcea... mă ducea la pescuit dimineaţa. I se agăţa undiţa. Apăi nu conta că era cinci dimineaţa, că era şepte. Trebuia să mă bag în apă să-i desgăţ undiţa. Era apa... trecea de doi metri! Mă duceam acolo. Se zărea de ziuă. Apa rece. I-am desgăţat odată, i-am desgăţat de două ori, păi cînd am crescut mai mare mi-am făcut eu undiţă. Tata dădea la plumb, cu prună. Cînd arunca pruna, fugeau toţi peştii în sus, iar eu stăteam în sus de el. Şi prindeam peştii unul după altul. Cînd umpleam coşul de peşti fugeam de acolo, fugeam acasă. Prindeam cleni, mrene, scobari, porceni... Cel mai mare peşte pe care l-am prins de pe Dobric a fost un clean de 1.150 grame.
