Cinci prieteni

Edi Petroşel - tobe, Tino Furtună - clape, Romeo Dediu - chitară, Dan Bittman - vocal, Iulian Vrabete - bass. Cinci prieteni. Aşa defineşte Dan Bittman formaţia din care face parte...

Dan Bittman nu a făcut parte din Holograf de la început. Era student şi a mai cântat ba cu o trupă, ba cu alta, ajungând până la urmă la Iris, deoarece Cristi Minculescu cânta în Cenaclul Flacăra de ceva vreme. Anii '80, cu toate privaţiunile lor, au avut şi partea lor de frumuseţe. Se făceau sute de spectacole, câte două pe zi uneori. Banii câştigaţi atunci ar părea ridicoli astăzi, dar dorinţa de a face ceea ce le plăcea, ceva care nu este îngrădit într-un fel sau altul era totul pentru băieţii de la Holograf.

"De înfiinţat, sincer, nu ştiu prea bine cum s-a înfiinţat Holograf", spune Dan Bittman, "eu nu eram atunci, în acea perioadă. Eu am venit prin 1985, am prins oarecum o formulă cu Mihai Pocorschi, cu Marti Popescu, Dumnezeu să-l ierte!, un om extraordinar. Am venit, cum spuneam, de la Iris la Holograf, prin transfer.

Eram student, anul II sau III, cred, şi atracţia către muzica rock, către muzică în general exista de multă vreme. Am început să cânt cam prin anii '80, cu tot felul de colegi de trupă. Am făcut un drum lung... Cei de la Iris erau în perioada aceea lipsiţi de aportul lui Cristi Minculescu, el era la Cenaclul Flacăra, cânta cu o trupă formată din copiii lui Adrian Păunescu, «Totuşi», iar eu i-am ţinut locul vreo opt luni, până când Cristi şi-a declarat intenţia de a se reîntoarce. Aveam probleme cu facultatea, pierdeam anul din cauza turneelor, nu puteam face faţă ritmului, iar ei erau o trupă de profesionişti. În vremea aceea trebuia să fii aşa, când intrai într-o trupă ţi se punea pe tapet imediat treaba asta. Am preferat să mă ţin de şcoală, să termin anul, să nu-l repet. Unul tot l-am repetat, II sau III, din cauza cântatului, în principal. Eram mai tot timpul plecat. Plecând de la Iris, atât eu, cât şi Marti Popescu, fostul lor basist, ne-am reîntâlnit în vară cu o propunere de la Holograf de a pleca într-un turneu lung în Rusia. Le-am spus: «Măi, băieţi, nu pot. Sunaţi-mă în toamnă, pierd anul, pierd şcoala, nu pot să mai vin».

Gabi Cotabiţă nu avea viză de Rusia şi au fost nevoiţi să facă o formulă din asta ad-hoc. Au plecat şi în toamnă m-au sunat. Edi spune că şi acum există telefonul public la coloanele de la Romană de unde m-au sunat. «Măi, băiete, hai că e jale, hai să facem o trupă!» Aşa am ajuns la Holograf, unde foarte rapid s-a refăcut nucleul Irisului. Doar Tino şi cu Edi erau din vechiul Holograf. Marti şi cu mine, ulterior prin apariţia lui Nuţu Olteanu, eram toţi de la Iris.  Deci, în 1985 am făcut o combinată alpină, cum se spune, între Iris şi Holograf".

"M-AM LUPTAT ŞI AM ÎNVINS..."
Pe Dan Bittman vi-l amintiţi cu părul lung, de altfel toţi băieţii din trupă purtau plete. Cu câtă vigoare urlau fetele din primul rând la apariţia lui Dan pe scenă nu are rost să vă mai spunem, vă amintiţi desigur. "În ceea ce priveşte fanele, ei bine, m-am luptat şi am învins. Nu mi-a fost uşor, dar uitaţi-mă, sunt viu!", spune Dan Bittman. "În ceea ce priveşte părul, în primul rând aveam păr, aveam ce să las să crească... Acum creşte numai pe alocuri, pe unde mai vrea el. Era un mod de a ne diferenţia de restul clasei muncitoare, care era atunci stăpână şi noi eram împotriva acestui lucru. Un grup de băieţi tineri, veniţi din familii bune, intelectuali. Ceea ce se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu pe noi ne călca foarte tare pe nervi. Atunci era un gest de frondă şi să-ţi laşi părul lung pentru că te putea prinde Poliţia pe stradă, te băga într-o dubă şi te putea tunde la zero, cum i s-a întâmplat lui Edi Petroşel. Putea să iasă cu scandal. De fapt, şi muzica pe care am ales-o tot din motivul acesta am ales-o. Eram împotriva lucrurilor care se întâmplau atunci. Era greu să le înghiţim. Muzica rock avea parte de tot echipamentul din dotare, numai că era în primul rând un mesaj zic eu foarte important, acela de libertate. Nouă ne-a plăcut mult cuvântul acesta, starea aceasta. Libertatea în general. De aceea ne-am ţinut de muzică. Nu ştiu dacă este o iluzie libertatea, dar oricum e un deziderat."

FESTIVALUL DIN COREEA DE NORD, UNUL DEMENT...
"Cu câteva luni înainte de revoluţie am fost la un festival în Coreea de Nord şi, spre surprinderea noastră, am văzut cum se puneau bazele revoluţiei acolo, pentru că veniseră foarte mulţi dintre cei pe care îi vedem acum în clasa politică, discutau toate problemele acestea mai în secret, mai pe faţă, iar securiştii nord-coreeni erau speriaţi. Am participat într-adevăr la un festival dement, unde am văzut practic ce ne-ar fi aşteptat pe noi dacă ar mai fi trăit Ceauşescu. Momentele erau comice chiar, nu grele. Cantine de bloc, nu existau bani, Poliţie peste tot, securitate, nu existau bătrâni în oraşe, toţi erau duşi la sate, exilaţi la ţară, muncă silnică. Aşa ca şi experienţă a fost nemaipomenit. Am văzut blocuri de 60 de etaje goale, cărora li se aprindea lumina seara şi se stingea dimineaţa, ca să dea senzaţia că ar fi locuite, am văzut multe lucruri incredibile", îşi aminteşte Dan Bittman.

ŞI BĂIEŢII PLĂNG CĂTEODATĂ...
Euforia revoluţiei i-a prins la Piatra Neamţ. "Am avut un spectacol unde printre rânduri patrulau securiştii şi nu dădeau voie nimănui să se ridice în picioare. Am venit imediat în Bucureşti, la 16 sau 17 decembrie, nu mai ştiu, am fost şi noi ca tot cetăţeanul pe străzi, ne-am lămurit cine trage, de unde trage, atât cât ne-am putut lămuri. Ţin minte că am plâns în autocar venind spre Bucureşti, cu toţii, de bucurie, nu ne venea să credem că se poate întâmpla aşa ceva. Eram 20 de oameni în autocar care plângeau ca nişte copii de fericire că s-a întâmplat. Ce a urmat ne-a cam dezamăgit...

Pentru că în primii ani de după revoluţie în România nu se mai întâmpla nimic, am fost în Franţa, în Olanda. Lumea era sătulă de două ore de televizor sau radio pe zi şi atunci nomal că îşi dorea să asculte muzică străină nonstop. Nu mai era mare lucru de făcut în ţară. Ne-am pus la punct cu ceea ce pierdusem timp de vreo trei ani şi primele deplasări, în Franţa şi Anglia, în 1990, ne-au arătat că succesul amabil dintr-o sală de spectacol sau o imprimare nu înseamnă nimic şi că nu e suficient să te uiţi în reviste ca să înţelegi cum funcţionează o piaţă muzicală nemiloasă. A fost pentru unii un şoc, pentru alţii am văzut normalitatea la ea acasă, dar a fost ceea ce aşteptam de atâta vreme. Să vedem cum se poate trăi normal şi civilizat. Ne-am făcut mulţi prieteni în Olanda, a fost pentru noi o experienţă formidabilă. Chiar ne-a plăcut, dar la un moment dat ne-am hotărât să ne întoarcem, am zis că aici e rostul nostru. Aşa am simţit cu toţii, că nu avea rost să stăm acolo şi ne-am întors exact când România se întorcea şi ea cu privirea spre muzica românească. Deja, după trei sau patru ani, am venit cu inimile strânse, pentru că nu ştiam ce se întâmplă. Ne-au deschis calea trupele româneşti în vogă... Atunci am scos şi noi «Banii vorbesc», «Inelul» şi multe alte piese..."

UN MOMENT DE DERUTĂ
"Dincolo de nori" a fost un moment dificil pentru Holograf. "Au existat disensiuni vizavi de participarea mea la Eurovision, împreună cu Tino. El ne-a propus, eu am acceptat. Cu Romeo şi cu patru fete am fost la Eurovision. Ceilalţi colegi nu au privit cu ochi buni momentul acesta, dar până la urmă am reuşit să trecem peste el.  

Eurovision a fost pentru mine un moment foarte important. Piesa nu a contat din cauza ţării de unde veneam, a locului, a regimului politic, dar ni s-a spus clar: «Băieţi, nu vă faceţi iluzii, vă mulţumim că aţi venit, dar asta e tot». Piesa a fost însă primită extraordinar acolo. Aici, în ţară, nu mai vorbesc. Pentru noi a fost o recunoaştere şi a fost plăcută. «Inelul» a fost şi el o poveste de succes. Eram la Mediapro atunci, ne-au costumat în clovni, am câştigat nu ştiu câte premii, la mare bătălie cu BUG Mafia. Eram oarecum speriaţi că presa se luase de noi că am apărut aşa. Seara aveam spectacol la Bacău, iar o sală ne aştepta înăuntru şi o "sală" afară. A explodat totul atunci, a fost un moment de declic pentru Holograf. Alt hit a fost «Să nu-mi iei niciodată dragostea». M-am trezit din somn şi am coborât în birou şi am început să scriu şi versurile, şi muzica. Le aveam în cap, pur şi simplu veneau unul după altul. Nu ştiu de unde a venit inspiraţia aceasta divină, dar credeţi-mă că într-o noapte s-a întâmplat totul. Până la 4:00 dimineaţa era gata. M-am dus la repetiţii şi le-am spus: «Băieţi, acesta este. Aşa trebuia să fie». «Primăvara», de anul acesta este un cântec uşor, dar ne-am gândit că după atâta iarnă e bine să ieşim cu o piesă caldă, drăguţă, care să sune bine. Ne tentează şi acum să ne întoarcem la acel rock de început, dar nu ştiu dacă mai avem public pentru aşa ceva. Eu aş face-o şi mâine, dar dacă mergem împotriva curentului s-ar putea să nu ne iasă. Într-un fel suntem legaţi şi de locul în care trăim şi cântăm, nu poţi ieşi din tiparele şi gusturile unei ţări."