Întreaga viaţă, dedicată unei trupe

Se poate spune că Edi Petroşel este membru fondator al trupei. Face muzică de când se ştie. Totul a început în clasa a VIII-a, prin Valea Buzăului. Acolo îşi făcea vacanţele cu fraţii săi. "Prima formaţie, NECA, am făcut-o cu cei doi fraţi ai mei şi încă un băiat de acolo. De la iniţialele numelor noastre.

Fratele cel mare ştia să cânte la chitară, mijlociul vocal, amicul la bass. Libere rămăseseră doar tobele. M-au pus pe mine, mi-au dat beţele în mână şi am reuşit să cânt Led Zeppelin... am simţit ceva... mi-a făcut plăcere. Mi-am găsit vocaţia. Cântam la baluri pe Valea Buzăului. Se cânta Deep Purple, se adunau puştii pe uliţă şi ascultau asta. Era incredibil. Acum... am fost de curând acolo şi m-au înnebunit cu manelele. În anii '70 toată uliţa asculta Deep Purple şi muzică populară autentică românească. În '73, am primit un vinil Pink Floyd. Cred că l-am tocit. Toată vara ascultam, în fiecare noapte, scoteam textele. Aşa am şi învăţat, scoţând muzica de acolo, partiturile. Cântam la baluri pe Valea Buzăului: se cânta jumate-jumate. Cei care stăteau jos la populară, se schimbau cu ceilalţi. În căminele culturale: Nehoiu, Nehoiaşu, Pătârlagele - le ştiu pe toate."

S-au distrat şi au câştigat şi bani. "Era o unitate spirituală. Puştii care veneau la rude de la oraş stăteau toată vara. Joia, vinerea şi sâmbăta aveam evenimentele culturale; până am intrat la facultate, după care am cunoscut "holografii" şi cariera mea artistică se leagă exclusiv de Holograf."

MUZICA... SERIOASĂ
Edi Petroşel a intrat în trupă în 1977, cam la 7 luni după ce Mihai Pocorschi crease formaţia. "Prima apariţie discografică a trupei este din 1976, «Lungul drum al nopţii către zi», pe o compilaţie Electrecord - în formula în care eu nu eram. Primul album pe care l-am avut noi, efectiv, «Holograf 1», e din 1984. Atunci au avut noroc. Pe vremea aceea o trupă avea dreptul doar la o faţă de vinil. Pe cealaltă faţă trebuia să fie altă formaţie. Domnul Şirli, care era atunci director artistic al Electrecordului, actualmente directorul artistic al Disneyland Paris, ne-a dat dreptul să facem şi faţa a doua."

Cum era să înfiinţezi atunci o trupă rock, când nici ideea de rock nu era agreată... "Era mult mai uşor! În sensul că găseai foarte uşor oameni de o anumită factură care îşi doreau foarte mult să facă genul ăsta de trupe rock, în mediul studenţesc în special. Pe de altă parte, practic, nu exista noţiunea de rock. Făceam turnee pe vremea când devenisem profesionişti, deci trăiam din asta. Pe afiş scria «Filarmonica de stat din Sibiu prezintă...». Nu se aprobau turnee de rock, mergeam cu biletele unei filarmonici, făceam planul pentru o instituţie, dar în sală era Holograf. Ideea de «adunare» era o bază de instrumentişti conectaţi să facă aşa ceva. Şi mai ales ideea de a face o muzică în grup, de a trăi în grup. Era o cultură. La ora asta, puştii se întâlnesc pe proiecte, dacă nu au ajuns vedete în şase luni se despart a doua zi. Caută alt gen muzical. Eu sunt foarte mulţumit, nu pot să spun fericit, cu şansa pe care am avut-o. De a-i întâlni pe oamenii aceştia. Asta mi-am dorit - să am o trupă de rock, să trăiesc într-o trupă de rock."

De-a lungul timpului, muzica Holograf a avut o anumită evoluţie. "A fost foarte sinuoasă această evoluţie. Prima chestie notabilă a fost participarea noastră la festivalurile studenţeşti şi la Festivalul Club A din 1981, când am luat premiul 3 la compoziţie. Eram în perioada «Opera rock».  «Stratosfera.» O perioadă psihedelică şi cu genul de muzică în care ascultam şi ne doream să facem de la Genesis la Floyd... Se făcea o piesă care de fapt era alcătuită din mai multe cubuleţe de teme muzicale, dar cu un filon de text. Făceam «operă rock». Altă etapă a fost «Holograf 1», care zic eu că a atras atenţia asupra pieţei muzicale, atunci eram un rock  new-wave cu influenţe alternative. Ce să facem? Eram nişte intelectuali! Nu plecam de la teoria bazică a rockului - omul simplu care cânta două acorduri. Aveam şi probleme armonice. Un rock alternativ new-wave, după care am ajuns la primenirea lui Marti Popescu şi Nuţu Olteanu şi Dan chiar, care veneau dintr-o altă zonă. Dan cântase şi cu Iris. Am ajuns la un hard-rock. Întotdeauna am fost influenţaţi de Led Zeppelin. Apoi, după '90, am ajuns la un rock-pop-melodic, care a fost o altă cotitură în evoluţia noastră culturală şi muzicală. Plus înaintarea în vârstă - am cântat un rock-pop-melodic cu elemente din toate genurile muzicale. Dar nu am căutat să trecem într-un alt gen muzical. Aşa a fost, aşa am simţit. Multă lume zice: «Domnule, dar de ce nu mai cântaţi rock?!» Nu mai simt rockul."

Se spune despre "holografi" că sunt specialişti în piese de dragoste. Oare cine scrie versurile? "În funcţie de perioade. Chiar am fost cobaii melodiilor! Nu putem să dăm numele, dar viaţa noastră ne-a influenţat cel mai mult şi partea cu textele.

Cel puţin în perioada post decembristă, inspiraţie au avut Mugurel cu Dan. Ei au fost cei mai inspiraţi din toate punctele de vedere."

Holograf este o trupă cu rădăcini bine înfipte în pământ. Muzica a evoluat, şi recunosc asta. Dar cum a evoluat publicul? "Acum, uitându-ne la concertele noastre, mai ales cele pe care ni le facem singuri, cu bilete, la care selecţia fanilor este clară, paleta de oameni este foarte largă. Avem şi fani de 4-5 ani, până la oameni foarte în vârstă. Mă uitam la Timişoara - când am lansat «Taina», acum doi ani, am văzut un domn atât de în vârstă, dar care stătea la coadă să îşi ia bilet, hotărât să ne vadă. Oare pentru a câta oară? Eu zic că şi fanii, ca şi noi, au evoluat, i-am atins cu probleme... Probleme de dragoste sunt de la vârste foarte fragede până ne ducem definitiv."

Muzica Holograf sună cumva... poate şi pentru că "noi cântăm cu instrumentele clasice din anii '60-'70 - orgă, clape, tobă, bass, încă nu am apelat la tehnologiile moderne. Cred că şi asta are frumuseţea şi farmecul ei".

EXPERIENŢE EXTERNE
Înainte de '90, Holograf nu a avut prea multe ieşiri în străinătate. Unele însă au fost de neuitat. "În '86 am fost la Dresda, la un festival, la care am cântat în germană «Singur pe drum» sau «Luminile rampei», pe vremuri nu aveam voie să dăm titluri foarte directe. Am luat premiul de popularitate, dat de public - era un aplauzmetru. Era evident că l-am luat noi, dar, bineînţeles, ca şi la fotbal, făceau tot felul de explicaţii şubrede şi o formaţie RDG-istă a fost premiată, spre dezamăgirea fanilor din sală. În '89 am fost în Coreea de Nord, la Festivalul Mondial al Tineretului. Aceea a fost o experienţă, nu muzicală, ci de viaţă, incredibilă. Plecând de la ziua în care trebuia să luăm avionul. Când ne-au văzut cei de la partid cu plete au vrut să ne tundă. Îmi aduc aminte de Vali Mareş şi cu Toma - era secretarul UTC - care ne-au dus la un coafor pe la Sala Palatului şi ne-au prins părul cu zahăr. Ne-au ascuns în fundul avionului să nu ne vadă. Iar chestia haioasă, cum am aterizat la Phenian ne-am întâlnit cu delegaţia SUA şi toată lumea era pletoasă! Prima întrebare a tovarăşului care dorise să ne tundă a fost: dar băieţii ăia ai noştri cu plete unde sunt? În momentul acela au fost bucuroşi. Ne-au dus, ne-au spălat şi ne-au despletit! Vali Mareş se ocupa de programul nostru. Spunea: vedeţi că aveţi două spectacole la Centrul Cultural Român, o casă mare cu 2.000 de locuri! Noi eram obişnuiţi, că în România cântam frecvent două pe zi. Ne-am dus, am cântat primul spectacol. Cum se terminau piesele se aştepta un icnet după care izbucneau toţi în aplauze. Totul era organizat. Au venit cu coşul cu flori, ne-am dus în cabină, jos, şi vine Vali: «Mi-e teamă că e acelaşi public!». Adică au avut sarcină să umple sala pentru două spectacole şi coreenii organizaţi au trimis 2.000 de oameni pe care i-au băgat, i-au scos în pauză în curte, le-au făcut nişte jocuri şi-i băgau la loc! Eram cât pe ce să cântăm acelaşi spectacol în faţa aceluiaşi public. Au pus un film până la urmă. Ce senzaţie sinistră am putut să am. Oamenii ăia nu aveau nici un drept. România era Las Vegas în '89 faţă de ce era acolo. Era dramatic. Nu aveau bani. Cumpăraseră foarte multe maşini pentru festival. Erau şoferi care învăţau să conducă atunci, cu noi, în maşină."

Început de drum
Holograf a luat fiinţă într-o perioadă în care mediul studenţesc adăpostea boema necesară genului, notează site-ul oficial al formaţiei. În toamna anului 1978, Mihai Pocorschi şi câţiva studenţi de la Geologie au început să repete la Casa de Cultură a Studenţilor. În cele din urmă s-a închegat o formulă din care făceau parte Mihai Pocorschi, Eugen Sonia, Cristian Lesciuc şi Ionel Petroff. Şi-au spus Holograf! Foarte curând, la tobe a apărut Edi Petroşel, iar la clape - Tino Furtună, în timp ce solist vocal a devenit Ştefan Rădescu. Mai târziu, Cristian Lesciuc a fost înlocuit de Cornel Stănescu şi asta a fost formula perioadei de studenţie. Trupa a devenit un nume în lumea muzicală. Începută cu gândul unui contract în străinătate, colaborarea cu Gabriel Cotabiţă şi Nicki Themistocle a dus la realizarea primului album: "Holograf 1", apărut în 1983. Din păcate, cei doi veneau din Craiova şi nu şi-au permanentizat şederea în Capitală. Spre sfârşitul anilor '80, formula trupei era următoarea: Mihai Pocorschi, Edi Petroşel, Tino Furtună şi Marti Popescu. Acesta din urmă l-a convins pe Dan Bittman - până atunci solist la Blitz, Domino, Iris - să li se alăture. Schimbări, ani de muncă, albume peste albume şi o componenţă finală ce a marcat numele unei trupe de succes: Romeo Dediu, Tino Furtună, Edi Petroşel, Iulian Vrabete şi Dan Bittman. (Anca Alexe)

Tridimensional
Când s-a înfiinţat, Holograf era o formaţie studenţească, deja funcţiona la Casa de Cultură a Studenţilor. De ce îi zice Holograf? "Noi eram atunci de cultură tehnică, ingineri sau politehnişti. Mihai Pocorschi a făcut electronică. De altfel, eu cu Mihai ne cunoşteam din Liceul «Gheorghe Lazăr», acolo am cântat prima oară, în formaţia liceului. «Holograf». Ideea era aşa: noi reprezentăm aparatul holograf, care avea nevoie minimă de trei sau patru raze, ca să se creeze imaginea tridimensională. Asta, tradusă în relaţia dintre noi, era că nici o piesă nu putea să se creeze, aşa cum le-aţi auzit, dacă nu-şi punea fiecare amprenta. Produsul Holograf însemna «Holograf muzică şi text»; de acolo a rămas ideea. Fiecare a simţit că aparţine acestei culturi şi acestui grup. Acesta a fost un lucru frumos. Dacă unul dintre membrii trupei dispărea ar fi dispărut şi produsul în sine. Ne-a plăcut şi am continuat ideea după plecarea lui Mihai."