Război, sete, foame

Traiul greu, din vremea războiului şi-a pus amprenta asupra copilăriei Irinei Loghin.

Toate întîmplările rămase în negura vremii, petrecute în copilărie, au învăţat-o pe îndrăgita interpretă să nu aibă teamă în viaţă, de nimic.

“Cea mai veche amintire din copilărie o am din timpul bombardamentelor. Într-o rîpă era o tranşee. Ne ascundeam cu toţii, acolo. Toţi din cătunul nostru. Ca să ajungem acolo, oamenii făcuseră un fel de trepte, dar se ajungea foarte greu. Aveam doar cîţiva anişori atunci. Tata ne-a trezit într-o noapte la ora trei, să ne ducă acolo. Nu era plecat încă la război. Din cauza bombardamentului, a panicii, am început să plîng, să ţip. Tata mă ruga, mă implora să tac. Atunci mi-a dat prima palmă: «Vrei să ne audă duşmanul?!» mi-a zis el. După aceea a devenit blînd, m-a strîns în braţe, liniştindu-mă. Am aşteptat pînă s-a limpezit cerul iar avioanele au plecat. Alte amintiri le am de la întoarcerea tatălui din război, cînd voiau ruşii să-l ia prizonier şi el se ascundea sub o piatră, iar noi îi duceam de mîncare...”, îşi aduce aminte cu nostalgie interpreta. 

Vremuri grele. Anii războiului şi ai neajunsurilor pe care le-au adus conflictele armate şi-au pus amprenta asupra familiei Loghin, ca de altfel asupra tuturor locuitorilor de pe valea Teleajenului.

“Am prins şi foamete, şi secetă, războiul, am dus-o foarte greu... Aproape că erau zile cînd stăteam nemîncaţi. Mama făcea mămăligă şi ne dădea cu porţia şi ne spunea: «Asta vă este porţia! Să aveţi şi mîine, pentru că abia poimîine mai am să vă pregătesc!» Iar fratele meu mai mare, Ionel, ne păzea unde ascundeam mămăliga şi ne-o mînca. Am ştiut însă copii de la noi din sat care au răbdat, efectiv de foame. Spunea cîte unul: «Astăzi, de prînz, rabd. Mîine dimineaţă mi-a promis mama că-mi dă de mîncare!». Am văzut foametea cu ochii mei! De aceea, nu mi s-a părut nimic greu în viaţă! Nu mă dau la o parte de la nimic!”, ne destăinuie Irina Loghin.

Foşnetul pădurii. După greutăţile războiului, familia Loghin a cumpărat trei capre pe care copiii le duceau la păscut.

Citește pe Antena3.ro

Un instalator care făcea reparații într-o vilă a găsit 30 de kilograme de monede de aur. Proprietarul nu știa ce comoară are în casă

“Îmi plăcea singurătatea, dar şi pădurea, foşnetul ei. Eram bucuroasă să mă plimb prin pădure. Mama cumpărase trei capre, pentru că oile erau mai scumpe. Trăiam din acel lapte. Trebuia să le ducem la păscut, să avem grijă de ele. Abia mai tîrziu mi-am dat seama ce sănătos era laptele de capră pentru gîtul meu... Laptele acesta, împreună cu porumbul ce se făcea în jumătatea de pogon din jurul casei, era alimentaţia de bază a familiei. Ţin minte că la un moment dat aveam şi oi. Una era tare sălbatică. Era obiceiul ca oamenii să le lege de picioare, să păşească mai greu, să nu fugă, dar mie îmi era milă de ele şi le lăsam în voia lor. Într-o zi, tot luîndu-mă cu foşnetul pădurii, le-am pierdut. Abia a doua zi le-am găsit, iar pe cea mai rea, abia după o săptămînă... Asta a fost la noi... Dar mi-aduc aminte cu deosebită plăcere de acei ani, care, deşi s-au scurs cu greutăţi, au rămas în mintea mea ca unii dintre cei mai frumoşi ani”, încheie interpreta periplul în lumea copilăriei.