Locul creaţiei

Era un soţ şi un tată iubitor, avea o grijă deosebită ca tuturor celor din familia sa să le fie bine.

Florina Vasilică, soţia artistului, ne-a vorbit despre relaţia specială care exista între ei. “Să vorbeşti despre Liviu ca artist, ca rapsod, solist de muzică populară, culegător de folclor, colecţionar de costume naţionale, de cântece populare, de păstrător al autenticului, de un adevărat iubitor al folclorului teleormănean, de un păstrător al tradiţiilor şi obiceiurilor populare teleormănene («Gurbanul», «Nunta-n Teleorman», «Lăzărelul», «Drăgaica»), formarea şi promovarea Grupului «Teleormanul», a Ansamblului de Cântece şi Dansuri «Burnasul»  din Alexandria, ar fi poate mai uşor, deoarece toate acestea reprezintă cartea de vizită a lui Liviu Vasilică, zestrea pe care a lăsat-o urmaşilor săi.”

Adora să fie medic. “Îi plăcea această meserie pe care şi-a ales să o profeseze până la sfârşitul vieţii, deoarece îl punea faţă în faţă cu copiii, pe care îi iubea foarte mult. De aceea poate şi Dumnezeu i-a dăruit patru copii, care să fie ai lui.”

 

SOŢUL. Cum era Liviu ca soţ? “Să vorbeşti despre cel care a fost soţul Liviu Vasilică, tatăl Liviu Vasilică este mai greu. Pentru că, în viaţa particulară, el era un om obişnuit. Trebuia să ştie tot timpul unde este fiecare dintre noi, ce face, dacă-i este bine, dacă îi trebuie ceva. Îi respecta şi avea grijă de mama sa, de rudele sale, pe care le iubea foarte mult – unchi, mătuşi, veri, nepoţi.

Îmi este foarte greu să vorbesc despre felul cum ne-am cunoscut, cum şi când ne-am căsătorit, cum au trecut cei 23 de ani petrecuţi împreună, mai ales că nu ştiu cum a coincis, dar chiar în această perioadă, mai exact la 28 februarie, s-ar fi împlinit 27 de ani de la căsătoria noastră.

Am fost familişti convinşi, ne-am dat seama într-un timp foarte scurt după ce ne-am cunoscut că ne dorim şi trebuie să ne găsim şi să clădim un loc al nostru, un loc numit «acasă». Am avut parte cu toţii de fericire, iubire, bucurii, căldură sufletească, înţelegere.

Locul creaţiei a fost pentru Liviu acasă. Când ne-am căsătorit, eu eram învăţătoare, el medic stagiar. Atunci am ştiut că mă căsătoresc cu un om pe care-l iubeam, cu un om bun, cu suflet nobil. Un om modest, care bătea la porţile carierei de medic pediatru, profesie pe care o iubea foarte mult şi pe care a slujit-o mereu cu mult drag.”

 

Un om plin de viaţă. “Soţul Liviu Vasilică era deosebit de vesel, haios, pus mereu pe glume şi pe şotii, cu multă voie bună. Bineînţeles că şi eu eram pe măsură. Casa noastră încă din prima zi s-a umplut de iubire, fericire şi, spre surprinderea mea, de cântec, mai tot timpul fredona cântece populare. Pe la sfârşitul primului an de căsnicie, în luna octombrie a început să participe la diverse festivaluri de folclor (Cântec Nou în Mehedinţi, apoi Pe deal la Teleormănel).

 

Apoi a început să culeagă folclor teleormănean pentru a-şi forma un repertoriu personal. Folclorul pe care l-a cules poartă marca vechimii. Era convins că prin sate sunt destule cântece vechi, încă neexplorate. Înarmat cu un magnetofon şi cu multă răbdare bătea pe la porţile celor despre care afla că deţin un cântec necunoscut sau vreo variantă la un cântec ştiut.

Se ducea poate de mai multe ori la aceeaşi persoană, deoarece nu întotdeauna purtătorul cântecului avea poftă de cântat aşa cum trebuie sau unii pur şi simplu nu puteau fi convinşi să fie înregistraţi. Considera că «a culege folclor este o preocupare grea», că «trebuie să-l aştepţi, să-l nimereşti pe om într-o anumită stare». După ce se «încărca» de aceste averi, Liviu venea acasă, locul lui cel mai drag pentru creaţie. Asculta cântecele de nenumărate ori. În tot acest timp, sufletul lui le «prelucra» şi, când simţea că sunt gata, că le-a dat o notă personală, că sunt «ale lui», le dăruia cu încredere şi drag publicului pe care întotdeauna l-a iubit şi l-a respectat în egală măsură.

 

La acest repertoriu pe care şi l-a alcătuit singur şi-a adăugat şi un costum popular aparte, constituit din piese vechi, cu adevărat din lada de zestre a satului. A regăsit ipingeaua, el fiind primul care a ridicat-o din nou la rang de cinste, cămaşa de borangic cusută cu mult bun gust, brâul de lână, obielele de lână, căciula, şi nu în ultimul rând, opincile.

Încet, încet, a început să urce pe drumul afirmării, drum care tot timpul a mers alături de familie, alături de copiii pe care i-am avut împreună, Livia şi Florin.

Dar anii au trecut, el a ajuns un nume cunoscut în lumea folclorului, copiii s-au făcut mari, fiecare urmându-şi cursul vieţii. Viaţa lui se împărţea între familie, profesia de medic şi tot ce implica activitatea artistică.

Când dorea să uite de problemele de serviciu, abia aştepta să-şi recondiţioneze cămăşile naţionale. Aranja cu migală pe masa de lucru mărgeluţele, paietele, acele de cusut şi aţa şi abia atunci când toate erau pregătite se apuca de lucru. Întâi recondiţiona cămaşa, apoi, dacă era cazul, o «împodobea» discret, unde se cerea, cu mărgeluţe şi paiete. Eu îmi luam goblenul şi începeam să cos alături de el. În timp ce lucra iî plăcea să povestească ce a făcut peste zi, ce planuri are, îmi spunea ce cazuri speciale avusese la cabinet, mai cânta un cântec, mai povestea ceva din copilă-ria lui…”

 

Amintiri sunt multe. Dar… “Multe nu se pot spune. Sunt zăvorâte în sufletul meu. Ele constituie o altă zestre pe care Liviu Vasilică a lăsat-o, dar mi-a lăsat-o numai mie, ca să mă ajute să am puterea să pot trăi fără el până când va fi să ne întâlnim din nou pentru a continua ceea ce am început aici, pe Pământ.

Aş vrea să mulţumesc bunului Dumnezeu, pentru că Liviu Vasilică a existat, pentru că a fost bun cu mine şi mi-a hărăzit să fiu soţia, iubita, mama copiilor lui, prietena, confidenta, sfătuitorul şi sprijinul lui de bază la bine şi la greu.”