Steaua cu numele Loredana

A ajuns vedetă mai devreme decît se aştepta. Invitaţia pe care a primit-o la "Steaua fără nume" i-a deschis orizontul spre o lume de vis.

Pasiunea Loredanei pentru muzică a fost susţinută de mama sa pînă la un punct. Cînd lucrurile au devenit serioase, situaţia s-a schimbat. "Mi-a interzis să mai cînt, să mai merg la televiziune să filmez, cît am filmat, pentru că de la 14 ani, cînd am apărut la «Steaua fără nume», pînă pe la 17 ani am apărut… Pe urmă am intrat în «post»: «Post negru»", spune Loredana.

Debutul său s-a produs la doar 14 ani. "Ca să poţi participa la «Steaua fără nume» trebuia să ai 17 ani. Dar le-am căzut cu tronc celor care m-au văzut la Focşani la o fază pe ţară la Cîntarea României, iar eu cîntam cu orchestra mea de la Casa de cultură, cu Eugen Bertea. Iar Dumitru Moroşanu şi cu Jolt Kerestely, care erau în juriu, m-au văzut şi m-au chemat la ei să mă întrebe cine sînt, cîţi ani am, să ştie mai multe lucruri despre mine. Cînd le-am zis că am 14 ani le-a căzut cerul în cap: «Ce ne facem cu fetiţa asta, să putem s-o aducem la Bucureşti să-i dăm o şansă să participe la «Steaua fără nume?». Cînd am auzit, nu-mi venea să cred! Mi se părea imposibil! Eram mult prea mică. Moroşanu a spus: «Să vii la preselecţie. Acolo, vedem noi ce facem. N-o să spui niciodată cîţi ani ai, dacă te întreabă, şi o să te facem să arăţi mai bătrînă, cu nişte fuste mai largi, să pari mai mare, cu ochelari» Şi… aşa am apărut. Parcă eram Nana Mouskouri. Cu ochelari, cînd m-am văzut, am crezut că înnebunesc. Nici n-am putut să mă uit la mine. Mi se părea că arăt… horror. Machiată, cu un machiaj puternic, ca să mă maturizeze. Dar juriului şi publicului i-a plăcut de mine. Aşa machiată cum am fost. Şi am cîştigat «Steaua fără nume»", spune Loredana despre seara în care a intrat în atenţia întregii ţări.
 

INTERPRETARE. Vocea puternică şi talentul au înfrînt barierele vîrstei. Iar deschiderea spre scenă a avut loc din nou, la Festivalul de la Mamaia, în 1986. "Nici la Mamaia nu prea mai există precedent, să vină o puştoaică, în clasa a X-a, să participle la un festival la interpretare. Am intrat în finală. La numai doi ani după «Steaua fără nume» m-au chemat la Mamaia. Şi erau numai concurenţi foarte buni, foarte mulţi, erau toţi din Bucureşti. Erau Dana Bartzer, Oana Sîrbu, Anca Ţurcaşiu… Iar eu eram destul de sceptică apropos de şansele mele. Şi, cu atît mai mult, ei nu prea vedeau în mine nici o problemă. Eram o fetiţă, o puştoaică, fraieră... Am cîntat două cîntece. Al lui Marius Ţeicu, unul, şi al lui Dan Beizadea, al doilea. Ei mi-au dat un cîntec în primă audiţie şi am fost foarte flatată că pot de la început să am personalitatea mea, să am un cîntec care să nu aibă amprenta altor cîntăreţe. Eram dornică de la început să fiu originală. Asta a fost întotdeauna sămînţa mea de rebeliune. Să fiu altfel, să mă îmbrac altfel; chiar dacă unii nu m-au înţeles, am preferat să-mi asum riscul ăsta. Să nu fiu tot în uniformă, cum ne ţineau Ceauşeştii", spune Lori.
 

SUCCES REPETAT. La Mamaia, Lori a primit trofeul festivalului pentru interpretare. "Ţin minte că a fost aşa, ca un curent electric în sală, au început să-mi arunce flori şi m-au ţinut minute în şir, cînd am cîntat. Şi nu puteai să cînţi mai mult, era concurs. Şi, cu atît mai mult, era în direct la televiziune. Acela a fost practic momentul meu… Foarte mulţi oameni au reţinut momentul acela: cum eram îmbrăcată, cum aveam părul, iar ovaţiile pe care le-am avut au fost absolut incredibile. Şi m-am gîndit: «O să iau premiul de popularitate, am avut succes la public!». Eram foarte fericită. S-au anunţat premiile chiar în seara respectivă şi ţin minte că eram undeva pe o terasă chiar la malul mării,  unde se afla singurul club deschis pe vremea aia, şi se cînta, se dansa, era foarte cool să te duci acolo, şi bineînţeles că şi eu mă uitam cum dansează, cum se pupă cei mai mari ca mine. Şi la un moment dat a venit cineva şi mi-a spus: «Cred că tu ai cîştigat trofeul de la Mamaia!». Iar eu am spus: «Hai, măi, nu cred!». Am zis că e o poantă. Dar toţi erau ofticaţi deja. Şi le-am văzut reacţiile cîtorva. Într-un tîrziu a venit şi Moroşanu şi mi-a spus că am cîştigat. Am început să plîng, i-am sunat pe ai mei care stăteau cu gazdă undeva prin Constanţa. Nici ei n-au înţeles prea bine despre ce este vorba. Era noapte, i-am trezit din somn… Oricum, cred că a fost una dintre cele mai fericite nopţi din viaţa mea", îşi aminteşte artista.
 

TROFEU. Nu putea fi vreo undă de îndoială că premierea ar fi avut la bază vreun aranjament. "Nu se punea problema că vreo persoană, cineva de la partid, tata sau cine ştiu eu cine ar fi dat vreo şpagă… Îmi era ruşine pentru că luasem trofeul în detrimentul colegilor mei şi nu ştiam ce să fac să nu mai fie aşa de deprimaţi, mai ales că şi publicul fusese de partea mea. Arta Florescu mi-a dat premiul şi îi mulţumesc şi acum. Ea fiind de formaţie clasică, eu practic n-am studiat niciodată canto, cu nici un profesor. Nu pentru că n-am avut ocazia, mi-aş fi dorit asta, dar am simţit că orice profesor pe care l-aş fi putut avea la vremea respectivă mi-ar fi schimbat foarte mult stilul şi vocea, şi personalitatea şi, pratic, m-ar fi pus într-un fel de şablon cu aur acoperit, să cînt ca nu ştiu cine. Dar… mi-a fost mult mai greu. Să învăţ singură, să greşesc, să mă îmbolnăvesc, să sufăr, să-mi găsesc întotdeauna echilibrul şi puterea, pentru că este o meserie grea, care te consumă nu numai psihic, foarte mult fizic, mai ales dacă eşti şi femeie, pentru că, faţă de metabolismul unui bărbat, ca şi cîntăreaţă e de 10 ori mai greu… din toate punctele de vedere."

A pornit de mică într-o lume cu multă patimă, cu bani, cu invidie… "Am avut noroc să dau peste nişte oameni care m-au ghidat foarte frumos şi m-au ajutat să nu trec prin diferite lucruri. N-a trebuit să fac cine ştie ce fel de compromisuri, precum cele sexuale, sau să merg să fac turul României. Am cîştigat aceste două concursuri, cele mai tari. Terminam liceul cînd mi-a ieşit al doilea disc", îşi aminteşte interpreta.
 

ELEVĂ DE NOTA 10. Loredana a fost o elevă excepţională, în ciuda faptului că n-a mai avut timp de şcoală decît 30%. "Am intrat prima la liceu, la cel mai bun liceu din oraş, Liceul industrial nr 1, un fel de mate-fizică. Întotdeauna m-am subestimat. Şi a fost marea mea surpriză, cînd am intrat cu nota 10 şi eu mă uitam pe la coada listei să văd dacă sînt în zona celor căzuţi. Şi, surpriză..." Lumea artistică a cerut însă şi sacrificii. "A fost foarte greu, pentru că tot timpul trebuia să recuperez. Mai ales că am avut nişte profesori foarte exigenţi. S-a dat şi treapta a doua. Şi… trebuia să mă fac contabilă", spune din nou zîmbind Lori, care se opunea cu înverşunare ideii mamei sale. "Şi căutam aşa, un răspuns, la cum o să scap eu de povară. Mai ales că mama mea spunea că asta nu e o meserie. Pentru că într-adevăr, pe vremea aia, ca să fii cîntăreaţă era egal cu o meserie de femeie uşoară, fără viitor. Iar eu i-am spus mamei mele: «Ei, bine, ai să vezi că eu am să mă fac cîntăreaţă!». Iar după ce am terminat liceul, Vali Mareş, care era director la Ansamblul UTC, mi-a spus: «Eşti angajată la Ansamblul Tineretului Comunist (UTC) solistă de muzică uşoară». Iar eu l-am întrebat: «Aşa o să scrie şi pe cartea mea de muncă?». «Da», mi-a răspuns. «Noi n-am mai angajat de 15 ani pe nimeni, de la Dan Spătaru, Mirabela, dar ne-am gîndit că tu meriţi.» «Şi vin la Bucureşti şi o să-mi daţi casă?» «Da!», mi-a răspuns. «Tot ce vrei tu.» Cînd a văzut maică-mea…"
 

SOLISTĂ. În ciuda faptului că era angajată la Uniunea Tineretului Comunist, a fost interzisă la Televiziunea Română. Lucrurile s-au schimbat în bine abia cînd a venit Revoluţia. "N-am ştiut niciodată de ce: că am părul prea lung, că am buzele prea mari, că am dansat odată şi mi s-a văzut piciorul, nu ştiu… Cineva a ţinut morţiş să mă scoată de pe post."

La nici 17 ani, Loredana a imprimat un album de mare succes. "Cînd am scos primul meu album pe vinil şi pe casetă: «Bună seara, iubite», s-a vîndut într-un milion şi jumătate de exemplare. Un album care nu fusese niciodată promovat la televiziune. Doar la radio un pic, dar, undeva, noaptea, pentru că doar noaptea mai dădeau cîntecele astea imperialiste, cum le-au catalogat unii colegi de la Uniunea Compozitorilor. Cîntecele lui Avramescu erau altfel, era muzică electronică, de dans. Cei care ţineau în frîu muzica au fost şocaţi, iar cei care erau la Uniunea Compozitorilor mi-au spus indirect că dacă voi continua aşa am să ajung de căruţă. Şi iată că n-a fost aşa. N-au vrut piesa «Bună seara, iubite», povesteşte Lori, care îşi aminteşte cu drag momentul în care, emoţionată, l-a întîlnit pe muzicianul Adrian Enescu. "Era parcă prin ’86 cînd m-a văzut la festivalul de la Costineşti. M-a chemat, prin Aurora Andronache, care m-a sunat şi mi-a spus: «Uite, vrea cineva să te asculte. Dar trebuie să mergi la el acasă, pentru că are un studio». Era primul muzician care avea un studio privat în România pe vremea respectivă, era aşa ca o navă spaţială, cu computere, dotat... Primul cîntec pe care l-am înregistrat în ziua respectivă a fost «O inimă de 16 ani». Am cîntat, am plecat. M-a sunat Aurora şi mi-a spus: «I-a plăcut foarte tare cum ai cîntat». Apoi am vorbit din nou şi mi-a propus: «Uite, vreau să fac un disc şi vreau ca tu să apari pe discul ăsta, nu eu. Lumea pe tine trebuie să te ştie». Iar eu am spus: «Cum? Că la Electrecord nu se poate». Mai ales că eram şi minoră. Iar el mi-a spus. «Eu sînt planificat la Electrecord». Pe vremea aia se scoteau 5 discuri pe an, iar ca să scoţi un disc era mare lucru. Şi  aşa am scos primul album. Şi a pus toate cîntecele lui pe versurile lui Avramescu. Discurile se epuizau. Pe atunci aveam spectacole la Polivalentă, iar pe afişe scria: Loredana, Sala Polivalentă, «Bună seara, iubite». Nici nu-l cunoscusem pe Caramitru, care a înregistrat separat partea lui", îşi aminteşte Loredana.
 

ÎN VOGĂ. Spectacolele îi ocupau foarte mult timp, însă banii nu o interesau. "Aveam spectacole: matineu, prînz, seara. Treizeci şi ceva de mii de bilete. Dar pentru mine nu contau banii. De fapt nu m-a interesat asta niciodată. Era visul meu. Să mă aplaude lumea, să cînte cu mine, să-i fac fericiţi. Să-i aduc în lumea mea. După aia m-am trezit cu saci de bani. Cîştigam foarte mult. Părinţii mei se simţeau umiliţi de cîştigurile mele. Mă duceam la şcoală, le cumpăram bărcuţe de la patiserie colegilor mei, le cumpăram bilete de autobuz, pentru că, oricum, n-aveam ce să fac cu banii. Îi cinsteam tot timpul pe colegii mei. Ce să fac cu banii, pentru că în magazine erau tot timpul trei perechi de pantofi, aceleaşi modele? A fost o ciudăţenie cu banii. Maşină nu puteam să-mi cumpăr, că n-aveam permis, n-avea nimeni din familie…"

Problema tichetelor de benzină, cît şi a zilelor pare sau impare în care aveau voie să circule pe drumurile publice autoturismele i-au cam dat bătăi de cap Loredanei. "La un moment dat aveam cîte 45 de zile de concert, chinuitoare, cu benzină luată pe ochi frumoşi. Iar eu, ca să pot face turneele astea, aveam nevoie de o maşină, Dacia, bineînţeles, şi de benzină. Să pot să ajung iar în fiecare judeţ aveam bonuri din acelea zi fără soţ, cu soţ, schimbam maşini", spune Lori, amintindu-şi totodată de spectacolele în care era nevoită să cînte în săli neîncălzite, unde era la fel de frig ca şi afară. "Mi-aduc aminte că eram la Sighetul Marmaţiei, într-o sală. Mi-am pus toate puloverele, toţi pantalonii, tot ce aveam la mine şi nu se putea... Erau minus «100» de grade în sala de la casa de cultură. Era plină sala, oamenii îmbrăcaţi, cu căciuli, cu fulare şi cu mănuşi. Aplaudau ca nişte pinguini. Iar eu cîntam şi n-aveam mănuşi, pentru că am zis să nu-mi pun, că nu-i frumos. Cum să intri cu mănuşi!? Şi la un moment dat ţin minte că mi s-a lipit de microfon pielea. A fost cumplit."

Piesa "Bună seara iubite!", deşi n-a fost pe placul unora, a fost pe buzele tuturor. Un hit. "Eram la Ploieşti, iar în sală era şi primul meu iubit, care se îndrăgostise de mine pe scenă la Mamaia. El a fost cel care m-a filmat, prin el, practic, am comunicat cu toată România: Cătălin Căţoiu. La un moment dat aveam bisuri peste bisuri şi nu aveam decît vreo 20 de cîntece. Şi eram fortaţă să cînt, şi mai aveam doar unul, pe care-l evitasem pînă atunci. Iar cînd am cîntat ţin minte că s-a electrizat toată sala. Atunci am avut revelaţia că o să se întîmple un cutremur: Era «Bună seara, iubite». Cîntecul ăsta a schimbat totul. Şi m-a pus pe o altă orbită, pot să spun. Chiar şi faţă de artiştii din România, pot să spun. Nu neapărat din cauza cîntecului, ci mai degrabă din reacţiile oamenilor, pentru că atunci am înţeles unde sînt şi încotro mă îndrept", continuă Loredana pe firul amintirilor.
 

AMINTIRI. Cît despre turnee, acestea au fost numeroase. "Eu am călătorit enorm. De foarte mică. Şi în Coreea de Nord am fost, i-am cîntat lui Kim il Sung. I-am pus mîna pe spate, chiar dacă mi se părea ceva ieşit din comun să-l atingi pe Kim il Sung, care era păzit tot timpul. Am avut turnee în Franţa, în Italia, Bulgaria, în Germania..." În Germania, Loredana a cîntat pentru prima oară într-un spectacol cu un taraf de lăutari. Se întîmpla în 1989. "Ideea era foarte veche. Am cîntat la un festival în Berlinul de Vest şi mi-au trebuit ani de zile să-mi iau din nou curaj. În 2000, la o petrecere de 1 Decembrie în PRO TV, era un taraf de lăutari şi m-au invitat şi pe mine să cînt. Am cîntat «Mărioară de la Gorj» şi, tot aşa, a fost un moment ca la «Bună seara, iubite», cînd toată lumea s-a electrizat. Şi atunci mi-am dat seama că trebuie să fac un disc. Şi am lansat albumul «Agurida», care a ieşit în anul respectiv. A fost dorinţa mea de a atrage şi publicul, tinerii în special, care priveau muzica populară ca pe ceva desuet. Şi, uite-aşa, acum cîntă stadioane întregi, copii, cîntece vechi de cînd lumea şi foarte frumoase. Au început să nu mai privească folclorul ca pe ceva retrograd", apreciază artista.

Discuri. Loredana n-a ţinut vreodată socoteala albumelor pe care le are. "Sînt vreo 16-17, sînt şi vreo 600 de cîntece. Vreo 50 de cîntece sînt scrise de mine, după ’90, cînd am simţit că trebuie să fiu mai mult decît cîntăreaţă, că trebuie să mă implic în muzica mea. Dacă nu încerci, nu reuşeşti. Perioada Enescu a fost una bună, am scos două albume, a venit revoluţia… Toată lumea s-a închis în case, unii au uitat să mai cînte. Unii s-au gîndit că muzica lor, care era patriotică, nu va mai avea succes, vandabilitate şi căutare, şi din păcate aşa a fost, unii şi-au pierdut inspiraţia, alţii şi-au deschis gogoşerii... Eu m-am gîndit: ce fac acum? Eu vreau să cînt. Unde cînt? Cei de la UTC m-au chemat în turnee, nici nu-l îngropaseră bine pe Ceauşescu, cu autocarul pe care scria UTC. La o lună. Era totul foarte tulbure. Şi eu am spus: Nu vin. N-am fost membră de partid, e dreptul meu să refuz. Vreau să merg la Londra, am viză… Iar ei mi-au spus: «Nu vii, te dăm afară». Iar cel care m-a dat afară e Voicu Enăchescu. Am încercat să-l înţeleg de ce m-a dat afară. Apoi am înţeles: era altcineva... angajată. O colegă de-a mea care a fost în vogă. Şi e şi acum angajată", continuă Loredana.
 

PESTE HOTARE. Despărţirea de Ansamblul UTC i-a deschis noi orizonturi. "Am plecat în Italia, în turneu, în ’90, pe litoralul italian, unde m-au văzut nişte impresari italieni care mi-au propus să rămîn acolo şi să fac turnee. Şi am acceptat. În România nu mai era nici o cîntare, toţi se băgaseră cu capul în nisip, veneau minerii… Şi atunci cînd Rita Pavone, care era cîntăreaţa mea preferată cînd eram mică, pe care o admiram pentru pistruii ei şi temperamentul ei vulcanic, m-a invitat să cînt cu ea la Rai Uno a fost superb. Am fost în al nouălea cer. Am cîntat «Bună seara, iubite» la Rai Uno, într-o sîmbătă seara. Am fost foarte mîndră pentru mine, pentru români. Ţin minte că atunci cînd am plecat în România, venea Ramona Bădescu, după mine, pe scara avionului. Eu am plecat, ea a rămas. Pentru că mi-am dat seama că niciodată n-am să fac ceea ce vreau şi tot mai simpatici îmi sînt românii", spune Lori zîmbind.

Turneele de peste hotare i-au lăsat şi amintiri mai puţin plăcute. "Cel mai cumplit turneu a fost primul meu turneu în America, în ’93, cînd am străbătut 25.000 de mile cu un van (dubă), fără aer condiţionat. Eram şapte sau nouă, nu mai ştiu, plus instrumente, cu un impresar nebun, care ne exploata. Atunci am văzut cît de crudă poate fi lumea, cît de greu este să supravieţuieşti şi fără acte. Dar pînă la urmă mi-am luat actele înapoi şi partea mea, pentru că întotdeauna am fost o luptătoare, şi am ştiut să mă apăr. Am fost un fel de stindard şi pentru mine, şi pentru colegi. Şi am văzut atunci cît de dur este totul şi am ştiut ca în viitor să mă apăr de astfel de oameni."

În primii ani de după Revoluţie Loredana a continuat să participe la festivaluri. "Am avut alături nişte oameni care m-au ajutat să intru într-o lume total nouă, după Revoluţie, cînd totul era nou pentru oricine. Mai participam la festivaluri. Am cîştigat cu «Ce va fi cu iubirea mea?», a lui Marius Ţeicu, după aceea, la Bucureşti, am cîştigat cu un cîntec al lui Petrache Pechea, «Dacă pleci»."


ATITUDINE. După apariţia filmului "A doua cădere a Constantinopolului", finanţatorul producţiei, Ami Simon, i-a spus că o susţine să realizeze un nou album. "Acesta a fost primul disc privat care s-a făcut în România. Al meu. După Revoluţie. A fost printre primele care au ieşit. «Atitudine» s-a numit. Atunci am început să cînt cu Direcţia 5, am început să scriu, să compun, chiar şi orchestraţie. Acesta a fost primul disc rock, pentru că mă duceam mult spre rock, spre alternative, de fapt. Şi aşa a început o altă perioadă din viaţa mea, în care am muncit foarte mult, repetiţii, concerte, pînă s-a sudat o trupă, Direcţia 5, care există şi acum. Pentru că ei aveau o altă formulă cînd am început să cînt cu ei. Sînt, practic, naşa lor. Şi am rămas prieteni, ne simţim foarte bine cînd ne întîlnim. Sîntem ca nişte fraţi."