Cântece jieneşti

Pentru fiica Lu­creţiei Cio­ba­nu, Rodica Stoica, folclorul n-a fost niciodată o opţiune în carieră.

Niciodată nu s-a gândit să urmeze ace­laşi drum precum mama sa. Rodica Stoica este o mare iu­bitoare de folclor, dar, dacă ar fi mers în această di­recţie, într-un fel ar fi sim­ţit că e o minciună. “Eu nu pu­team fi adevărată în folclor. Aveam doar o voce frumoasă şi o pre­zenţă ase­mănătoare, dar nu puteam fi decât mai slabă de­cât ea. Eram o copie. Am de­venit profesoară de fran­ceză, tra­ducătoare, mi-am făcut un drum al meu”. Mama şi fiica seamănă foarte bine. Poate în Capitală nu sunt atât de nume­roşi cei care o opresc pe stra­dă, dar în Ardeal lu­cru­rile stau altfel. “Mama acolo este re­gină. Din cauza ase­mă-nării, eu dacă mă duc mă cu-noaşte lumea de cum am pus picio­rul pe trotuar. Nimeni n-are nici un dubiu şi mă întreabă ce face, iar eu habar n-am cine sunt acei oameni. Acolo, mama este em­blemă. Chiar este un brand de zonă, ea cu pă­lă­riuţa sa. Pentru că ma­ma era regină, automat eu am fost prinţesa vacan-ţelor în To­pârcea”.

COPILĂRIA. “Copilă­ria mea a fost superbă, pentru că vacanţele toate mi le-am petrecut lângă Ocna-Si­­biului, în satul bunicilor, de unde venea şi mama. Când am crescut un pic am însoţit-o în turnee, mai ales vara, primăvara, până când începea şcoala. Când se în­torcea din turneu erau aşa de multe daruri, încât ne copleşea pe toţi. De fiecare dată venea Moş Crăciun. Mama a avut o calitate rară, a îmbinat perfect cariera cu viaţa de fami­lie. De la scenă, vedetă, succes, flori, ac­la­maţii, a doua zi era în pia­ţă cu plasa. Nu avea nici un fel de problemă să treacă dintr-o stare în alta. Noi am fost prezenţi, toţi membrii fa­mi­liei, tot timpul, în activi­tatea sa. La reu­niunile de fa­mi­lie adeseori se cânta. Se pare că de la bunica a moş­te­nit mama talentul. Eu n-am prins-o pe bunica, dar sunt încă persoane în vârstă din To­pârcea care vorbesc de vo­cea bunicii mele. Avea o voce joa­să, cu un contralto pro­nun­ţat. Se pare că pe ea a moş­tenit-o mama. Şi bunicul meu ştia să cânte foarte bine, mai ales la instrumentele de suf­lat”, povesteşte Rodica Stoica.

REVELAŢIE. “Am avut o copilărie plină de mu­zică. De toate genurile, pentru că mama a cântat şi can­ţo­ne­te. Îi plăcea mai ales muzica italiană. Succesul de la Festivalul Tineretului din ’53 a orientat-o spre muzica populară. Ea nu ştia iniţial că poate cânta acest gen atât de bine. Purta o amprentă a folclorului transilvan pe care nici ea nu o bănuia a fi atât de pregnantă. După acest festival a văzut că are succes în folclor şi de atunci i s-a de­dicat în întregime. Către anii ’60 era deja vedetă. Îm­pre­ună cu Maria Tănase a des­chis Televiziunea Ro­mâ­nă. În ’58, când s-a inaugurat Televiziunea, prima emisiune a fost noaptea de revelion. Ele au fost pri­mele care au cântat”, amin­teşte fiica artistei.

Citește pe Antena3.ro

Cel puțin patru turiști străini au murit după o otrăvire în masă, în Asia. Ultimul deces confirmat este al unei tinere de 19 ani

FOLCLOR CIOBĂNESC. Rodica Stoica măr­tu­riseşte că cel mai mult iubeşte doi­nele. “Are câteva care pot fi nu­mite capodopere «Codrule bă­trânule», «Dragu-mi-i pă­du­rea vara», «Cine n-are dor pe vale». Sunt arhicunoscute, au intrat de mult în folclorul na­ţional. Muzica transilvană le­gată de oierit, mama a cân­tat-o cea dintâi. Muzica asta ciobănească cu melodiile de­nu­mite jieneşti. Cred că era una singură cân­tată de Maria Tă­nase şi încă una sau două cântate de Ion Lui­can. El, chiar dacă era oltean, le-a cu­les din această zonă de interfe­renţă. Ciobă­ni­mea amestecată între olteni şi ardeleni, la Baideieni şi No­vaci, a păstrat un folclor cio­bănesc extraordinar de pur. Mama s-a îndrăgostit de zona asta şi-a cules sute de bucăţi. De acolo au venit ma­rile şla­găre. Cu «Viu dragă pri­mă­vară» a fost nebunie în anii ’70 când a apărut. «Ri­dică-te negură» şi multe altele care sunt culese de pe bucăţi de fluier şi puse pe text mai ales de mama.”

ŞLAGĂRE. “Fireşte şi după ce s-a consultat cu surorile a urmărit culegerile de folclor autentic adunate de ma­rii noştri poeţi. Aşa au apă­rut aceste texte pline de poezie şi muzicalitate. Între textele acestea cu «Ia mai ia o damigeană şi-o bucată de pastramă» apare o artistă care cântă «Codrule bătrânule, codrule păgânule...». De aceea a ajuns unde a ajuns. «Pleacă oile la munte» este o altă jienească ce a fost foarte în­drăgită. «Ia uitaţi-vă ficiori» este o învârtită din zona Si­biului. O ştie toată lumea. A avut multe şlagăre şi sute de înregistrări. Colaborarea cea mai bună a avut-o cu marele dirijor, un muzician adevărat, George Barbu. În ultima vre­me am văzut-o colaborând foarte bine cu Nicolae Botgros, din Chişinău, iarăşi un dirijor foarte bun”, precizează la final Rodica Stoica.

Era precum Afrodita

O prietenie de mai bine de jumătate de secol reprezintă în sine o mare performanţă. Într-un mediu mai degrabă ostil, cum este cel artistic, pentru aşa o “floare” rară ca prietenia de suflet existau cel puţin două nume mari ale folcorului românesc ce pot afirma cinstit că au îngrijit-o vreme de 54 de ani. Ileana Constantinescu povesteşte şi zâmbeşte zilelor frumoase de altădată: “Nu există zi să nu ne sunăm. Ea ştie ce vrea în viaţă, merge direct la ţintă. Un om cu o viaţă de familie cinstită, serioasă. Prin textele sale frumoase, Lucreţia face să se contopească Doamna Munţilor, cum a fost supranumită, cu numele ei de Ciobanu. A ajutat-o foarte mult şi numele soţului pentru a completa mesajul pe care îl transmite.  Am cântat şi cu fata ei, şi cu sora ei, Ana Arcaş. N-am văzut în viaţa mea surori care să se iubească aşa, ca ele. Au fost patru surori ve­nite toate în Bucureşti. În ’54, când ne-am cunoscut, făceam repetiţii în Pasajul Victoria cu Taraful Gorjului. Lucreţia Ciobanu fusese premiată la Festivalul Tineretului şi au “achiziţionat-o” pentru angajament. La începuturile noastre făceam şuşanele. Asta însemna un acordeon în spate, fără staţie, un prezentator, un cântăreţ de muzică uşoară şi doi de populară. Prindeau la public, iar sălile erau arhipline. Din ’59 a avut un succes extraordinar. Se băteau orchestrele să cânte cu ea, pentru că le făcea planul. Aşa cum am făcut şi eu sau Florentina Vlad. Am fost nişte interprete luate în braţe de pu­blic. Eram difuzate la radio, cântecele ne-au făcut iubite. Ea avea un lălăit inimitabil. Tralala-ul acesta al ei a făcut-o celebră. Nimeni nu face tralala sacadat cum face ea. Oricât de răutate ar avea cineva nu poate spune nimic despre Lucreţia Ciobanu în meserie. Este perfectă!”
 

“Într-o comună, Rete­vo­ieşti, lângă Câmpulung Muscel, impresarul a fu-git cu banii şi ne-a lăsat pe amândouă într-o pa­jişte. Fără bani, fără ni­mic. A trebuit să venim clandestin la Bucureşti. Nu ne-am pierdut însă optimismul. Ne făcea plăcere să facem spectacole, dar erau şi sursa noastră de venit”

Ileana Constantinescu, interpretă