Şlefuiri în alb-negru

La vârsta de 82 de ani, Lucreţia Ciobanu a acceptat să urce pe scenă, după 15 ani, alături de tânăra de 20 de ani Gabriela Tuţă, într-un duet de neuitat. Urmaşa Doamnei Munţilor are o vârstă fragedă, 21 de ani, şi poartă pe umeri o uriaşă responsabilitate. Numele ei este Gabriela Tuţă şi a cunoscut-o pe Lu­cre­ţia Ciobanu din fragedă copilărie.

La vârsta de 82 de ani, Lucreţia Ciobanu a acceptat să urce pe scenă, după 15 ani, alături de tânăra de 21 de ani, Gabriela Tuţă, într-un duet de neuitat.

Urmaşa Doamnei Munţilor are o vârstă fragedă, 21 de ani, şi poartă pe umeri o uriaşă responsabilitate. Numele ei este Gabriela Tuţă şi a ascultat-o pe Lucreţia Ciobanu din fragedă copilărie. "Atunci când eram mică am descoperit în casa bunicilor mei un pick-up foarte vechi, care mi-a atras atenţia,mai erau şi câteva discuri, dintre care l-am ales pe cel al Doamei Lucreţia. Am ascultat cu mare atenţie frumosul glas, m-a impresionat timbrul vocal ce îmi  inspira demnitate. Noi, oamenii de la munte, suntem recunoscuţi ca oameni demni, oameni în adevăratul sens al cuvântului, foarte echilibraţi , cu o conştiinţă sănătoasă. Atunci când trebuie să vorbesc de Doamna Munţilor, emoţiile mă copleşesc, iar primul cuvânt care îmi vine în gând este generozitate. Doamna Lucreţia Ciobanu este unică în peisajul folcloric românesc, un suflet nobil care a ridicat tradiţia şi cântecul la înălţimea sublimului şi a sfinţeniei. Prima noastră întâlnire a avut loc în anul 2002, aşa cum era şi firesc să fie, într-unul din frumoasele noastre sate ce împodobesc poalele munţilor Cindrel, şi anume satul Răşinari. Acolo doamna Lucreţia m-a auzit doinind "Supărata-i pădurea/ Că toamna-i pică frunza", iar din acel moment, dincolo de lumea scenei, două suflete s-au unit pe veci prin cântec şi port. Toamna anului 2005 - într-o gura de rai (Gura Râului) -  a revarsat peste sufletele noastre parcă tot rodul spiritualităţii româneşti, mă refer la momentul în care - prin intermediul postului public de televiziune, în cadrul emisiunii "O vedetă populară", realizator Elize Stan - doamna Lucreţia mi-a lasat ca moştenire spirituală, mărgăritarele muzicale îndelung şlefuite de domnia sa cu multa truda si pasiune… De atunci viaţa mea s-a schimbat, pe umerii mei a rămas o mare responsabilitate, aceea de a reprezenta cu demnitate Mărginimea Sibiului… Pentru mine fiecare întâlnire cu doamna Lucreţia este o binecuvântare de la Dumnezeu... Dincolo de cer şi pământ sufletele noastre vor dănui prin cântec pentru toţi românii. Să fiu urmaşa Doamnei Munţilor, nu e un lucru puţin. Cred că o singură Doamnă a Munţilor va fi şi  aşa va rămâne pentru noi, românii.  Dincolo de artista Lucreţia Ciobanu există un suflet foarte mare. Ca om obişnuit este de o modestie şi de o generozitate extraordinare. Eu nu am fost o fată crescută la sat. Prima dată m-a atras portul popular, atunci când l-am îmbrăcat prima dată nu am mai vrut să mă despart de el. Deşi nu era al meu şi trebuia să-l dau înapoi, cred că strămoşii din mine îmi şopteau: "Tu trebuie să ne reprezinţi, tu trebuie să cânţi”…  şi de aceea am început să-mi cumpăr şi să-mi alcătuiesc propriul meu costum”…  

“În lumea satului, am descoperit câteva cântece, cu care m-am lansat, dar foarte puţine. Azi numai poţi găsi piese inedite precum perluţele ce au format în timp colierul regal de cântece al Doamnei munţilor şi al mărginenilor...”

Gabriela Tuţă, interpretă

Ridică-te, negură!

“Am găsit câteva cântece cu care m-am lansat, dar foarte puţine”, spune Gabriela Tuţă. “Nu mai poţi da de perluţele din colier regal de cântece, cum a avut ocazia Lucreţia Ciobanu. În 2007 am avut lansarea primului meu CD, la care a fost invitată şi dumnea­ei. Pe la 12:00 noaptea am intrat pe scenă, prima piesă pe care am interpretat-o a fost «Ridică-te negură», moment în care negura chiar a început să se ridice. Dincolo de lumini sau de scenariul spectacolului era o negură care ne înconjura pe amândouă, eu am observat-o şi am simţit-o aproape de noi şi am zis că şi natura ne-a legat, e un semn.”

 

Ce poţi să faci în faţa unei minuni?

A vorbi despre Lucreţia Ciobanu este pentru Dida Drăgan cel mai uşor lucru din lume, pentru că asemenea artişti se nasc rar şi poartă semnul lui Dumnezeu. “Pentru mine, Lucreţia Cio­banu este o zeiţă. Dumnezeu i-a dat talent, iar oamenii văd în Lucreţia Ciobanu un model, pentru că a te apropia foarte tare de ea înseamnă a-ţi frânge aripile. Am cunoscut-o ascultând-o, mi-am dat seama că nu aş putea niciodată să fac ceea ce face dumneaei, pentru că mi-aş frânge aripile. Am încercat să cânt o piesă de-a dumneaei, dar să iasă altceva. Toată lumea spune că este o mare artistă, dar eu spun că este o zeiţă. Ca şi Maria Tănase. Fără îndoială, asemenea artişti sunt rarisimi. Sunt sub semnul lui Dumnezeu. Suntem binecuvântaţi cred şi îmi doresc să se mai nască asemenea oameni. Ce poţi să faci în faţa unei minuni? Eu chiar o iubesc foarte tare. Plâng de fiecare dată când o aud. Are atâta durere, atâta măreţie în cântecele sale. Cred că este extrem de atentă cu repertoriul său”, a încheiat Dida Drăgan.

 

Pălăria comănac

“Nu mi-a spus nimeni, a fost alegerea mea să port pălărie, comânac. La noi se poartă nă­framă neagră. Aşa am început să cânt cu comănac pe cap, cu ie alb-negru, ceea ce re­pre­zintă la noi, cu sens spiritual, dialogul luminii cu întunericul, al binelui cu răul. În vremea ocu­paţiei austro-ungare, ­fe­meile la noi au suferit foarte mult şi atunci au ales să-şi facă pe pânză albă motive cusute cu negru, din cauza suferinţei au ales să nu folo­sească de­loc culoare în costumele lor. Doar costu­mele foarte vechi au culori”, ne-a mărturisit Gabriela Tuţă.