A strălucit meteoric

M-am gândit adeseori cum se plămădeşte sentimentul de intimitate, de "apartenenţă" în fiinţa celui aflat în faţa televizorului în raport cu artistul admirat.

Cu câţiva ani în urmă, fugind grăbită pe culoarele Televiziunii Române să duc cuiva o casetă BETA, m-am ciocnit nas în nas cu o doamnă foarte frumoasă, elegantă, stilată, cu o siluetă enervant de graţioasă, cu un aer fermecător. "Ioana!" - mi-a zis persoana pe nume, cu multă emoţie în glas. Probabil că a citit în ochii mei cum o caut în memorie. Tăcea zâmbind. Click! Sclipirea ochilor ei de tăciune m-a teleportat instantaneu în anul 1969 pe scena Festivalului Cerbul de Aur, un eveniment transmis de televiziuni din 25 de ţări ale lumii... "Luminiţa!" - am exclamat uimită de inedita apariţie.

N-o văzusem de aproape patru decenii. Era chiar ea... Luminiţa Dobrescu. Era ea, "Dobreasca", cum îi ziceau cu tandră intimitate cumetrele din Piaţa Dorobanţi, asumându-şi-o, ca mulţi alţi români, ca pe o rudă apropiată şi dragă.

ENERGIE CONTAMINANTĂ. Ce sentiment, ce chimie desfiinţează distanţele, deosebirile de preocupări, de statut, cum se plămădeşte sentimentul de "intimitate", de "apartenenţă" în fiinţa celui aflat în faţa televizorului în raport cu artistul admirat?

Am înţeles că "idolatrizarea mecanică a pseudovedetelor de astăzi" este pur şi simplu sublimată într-un sentiment mai cald, mai uman, mai normal, mai firesc în raport cu natura lumii înconjurătoare. Am înţeles că oamenii, cu cea mai curată parte a fiinţei lor, acoperă prin această "intimitate familială" sentimente profunde: admiraţie, respect, lipsa oricărei invidii, a oricărei frustrări, bucuria pentru succesul altuia, acolo unde propria lor performanţă nu poate ajunge... Reconfortant gând...

Luminiţa Dobrescu a strălucit meteoric în inimile românilor. Nici nu se obişnuiseră ei bine cu silueta ei fragilă ca firul de iarbă pe micul ecran al varietăţilor tv, cu tunsoarea "băieţească", cu energia ei contaminantă, cu dragostea ei de viaţă, cu tinereţea ei explozivă.

Femei, bărbaţi, copii, tineri şi vârstnici au adormit cu ea în gând după seara magică a galei finale din martie '69, iubind-o ca într-o idilă adolescentină, după care ea a dispărut căutându-şi destinul pe drumuri neştiute. Ecoul vocii ei, interpretarea amuzantă a piesei "Of, inimioară!" au rămas multă vreme în amintire.

TANDREŢE. Apoi dispariţia fetei frumoase de pe micul ecran, zvonurile şoptite pe la colţuri că ar fi "fugit" dincolo de Cortina de Fier a mai incitat o vreme admiraţia şi curiozitatea... Au trecut ani mulţi, alţi cântăreţi români şi-au legat faima de aurul sau argintul Cerbului braşovean. La ediţia a 10-a a Festivalului Cerbul de Aur, Televiziunea Română a organizat două manifestări dedicate aniversării.

În paralel cu spectacolul din Piaţa Sfatului, la Teatrul dramatic "Sică Alexandrescu", locul de legendă al primelor ediţii festivaliere, s-a creat un club al nostalgiilor, la care au participat Jaques Hustin (Cerbul de Aur 1968), Therese Steinmetz (Cerbul de Aur 1971), Margareta Pâslaru, Dan Spătaru, Valeriu Lazarov. Era aşteptată cu emoţie Amalia Rodriguez. Din nefericire, marea doamnă a fado-ului, şi-a anulat biletul în noaptea dinaintea decolării, cu inima frântă de dispariţia soţului ei, plecat în lumea îngerilor.

Ţin minte că au venit atunci zeci de persoane la uşa carului nostru de transmisie întrebându-mă: "Luminiţa vine la întâlnirea cu noi?", "Cum arată, doamnă, e tot atât de frumoasă?", "Ce mai ştiţi despre ea, eu am două fotografii cu autograful ei, priviţi-le!", "A meritat să plece de-aici, o fi fericită?". M-a mişcat grija asta care se manifestă între oamenii apropiaţi, uimindu-mă încă o dată tandreţea lor... Nu mai ştiu motivul, dar Luminiţa nu a venit atunci la întâlnirea cu "fostele vedete", ci abia peste câţiva ani.