Fata cu suflet de foc

Mădălina Manole este un om care trăieşte după principii. Şi-a condus viaţa după un cuvînt din Dante Alighieri: “Iubirea mută stelele”.

Mădălina Manole este un om care trăieşte după principii. Şi-a condus viaţa după un cuvînt din Dante Alighieri: “Iubirea mută stelele”. 

 
De la iubire pleacă to­tul, spu­ne artista. “As­ta am fă­cut toată viaţa, ca o leoaică m-am luptat cu toată lumea din jur, în numele iubirii. M-am luptat în numele iubirii de a trăi frumos şi asta am să fac pînă la sfîrşitul drumului.”

Cele mai frumoase ami­n­tiri ale ei sînt din copilărie. Nu de la Vălenii de Munte, unde s-a născut, pentru că acolo nu a stat decît pînă la doi ani. “Ploieştiul este ora­şul copilăriei mele. Copilăria e tot ce pot să am eu mai sfînt, amintirile cele mai frumoase sînt din copilărie. Neavînd aşa o copilărie cu de toate, treaba asta ne-a unit şi mai tare, cînd ai noş­tri ne-au avut pe amîndoi, mama şi-a lăsat imediat serviciul. N-au vrut să fim copii crescuţi cu cheia de gît. Ma­ma a devenit casnică şi ne-a crescut pe mine şi pe fratele meu aşa cum trebuie. Ai noştri ne-au oferit tot ce s-a putut dintr-un singur sa­la­riu. Cam toată viaţa ne-am mu­tat dintr-un apartament în altul, am cău­tat mereu să avem condiţii tot mai bune... Pe ai mei aşa mi-i amintesc, din sacrificiu în sacrificiu, erau în stare de orice ca să ne fie nouă bine.”

Cînd vezi un artist la televizor sau pe scenă uiţi că este om, îl transpui într-un plan în afara realităţii. Nu te gîn­deşti decît că el e sus, că are tot ce îşi doreşte. Ce şi-a dorit Mădălina Manole în copilărie şi n-a avut?

BICICLETA. “Am avut tot felul de nostalgii, de exemplu, tabăra în care nu am reuşit să plec, pentru că nu am avut niciodată bani. Eu nu ştiu cum e să mergi în tabără. Însemnau destul de mult 500 de lei pe atunci. Am preferat să le dau banii mei din economii alor mei. Pu­sesem deoparte şi strînsesem suma asta, însă i-am auzit pe ai mei şuşotind în bu­cătărie că le mai trebuie bani pentru un linoleum pe jos şi atunci am renunţat la ta­bără. Sau toată copilăria mea mi-am dorit să am o bi­cicle­tă Pegas şi n-am avut. Le tot ceream bicicleta pe acolo prin faţa blocului celorlalţi copii. Dar iubesc la ne­bunie amintirile din co­pi­lărie, cu toate neajunsurile cu tot... Acestea n-au făcut decît să ne unească mai mult ca fa­milie.”

BALERINA. Am­bi­ţioasa fetiţă cu părul lung, filiformă, de o frumuseţe care ieşea imediat în evidenţă era febleţea profesorilor. Dar nu s-a bazat niciodată pe acest atu. A fost mereu premiantă. Era însă mereu un personaj activ la serbările şcolare. “Nu ştiu cum am făcut eu că m-am remarcat încă din pri­mele clase. Am făcut balet în primii ani de şcoală, profe­soara de balet făcea şi mu­zi­că şi m-a ales la cor. La înce­put eram în ultimul rînd, apoi, pentru că aveam voce, m-a mutat în faţă ca prim-solistă.

Citește pe Antena3.ro

Vin ninsorile în România. Informare meteo ANM de vreme rea pentru toată țara

Cu corul luam tot felul de pre­mii. Dar dorinţa nebună de a fi pe scenă mi-a declan­­şat-o spectacolul în care am vă­zut-o pe folkista Ana Tetelea Ionescu. Aveam 12 ani cînd acea făptură magică a cîntat cîntecul «Fata de iar­bă».

Cîteodată mai glumesc, uite de la «Fata de iarbă» am ajuns la «Fată drag㻓, îşi aminteşte Mădălina Manole. A învăţat să cînte de la Ana, dar şi să compună singură pe versuri de Octavian Goga sau Zaharia Stancu sau Radu Stanca.

Puştoaica cu o chitară şi plete lungi era invitată pe la diferite spectacole prin oraş. “Am cunoscut-o pe Ştefania Ghiţă, ea este mai mare cu doi ani ca mine, tocmai ieşise dintr-un grup, studiase flautul, ne-am împrietenit. Şi am început să facem cîntece pentru duo. Am numit acest grup Alfa şi Beta. Eram în liceu şi trebuia să am grijă să mă ţin şi de carte şi de muzică. Eram un fel de mică vedetă locală. Urmează apoi drumul Cenaclului Flacăra şi al Serbărilor Scînteii Ti­neretului. Am plecat în cî­teva spectacole  cu maes­trul Adrian Păunescu. Împreună cu Ştefania compusesem «Ier­tările» pe versurile poe­tului şi i-a plăcut. Dar noi două nu puteam să mergem la cenaclu pentru că plecau prea mult în ţară. A fost mult mai uşor pentru noi să mergem cu Lucian Avramescu la Serbări şi am rămas membre permanente ale acestui cenaclu. Dintr-a IX-a pînă într-a XII-a, viaţa noastră se desfăşura aşa, pe de-o parte şcoala, pe de alta Serbările. Pentru mine a fost perioada unei şcoli a vieţii”, povesteşte artista.

Nu e puţin lucru să cînţi în faţa a 10.000 de oameni pe Cîmpia de la Blaj!

Îşi aminteşte de lumea din spatele scenei. S-a ma­turizat artistic în preajma unor Lu­cian Avramescu, Victor Socaciu, Gyuri Pascu, Gheor­g­he Gheorghiu, a fost aproape de Iris, Compact, Roşu şi Negru, Mircea Ru­su... Liviu Tudan, la fiecare tur­neu, o întreba părinteşte: “Ce faci, Manole? Ai mai crescut?”.

MEZINA. “Un turneu ţinea o săptămînă, zece zile. Eram cea mai mică dintre ei. Mă aducea tata cu maşina sau cu trenul pînă la autocarul ce pleca de la Casa Scînteii. Mă dădea în grijă lui Lucian sau a lui Socaciu, avea încredere mai multă în ei. Am fost extrem de cu­minte, mi-e foarte drag să-mi aduc aminte de perioada asta şi că am crescut cu ei. Sînt convinsă că nici unul dintre ei nu se gîndea că puştoaica aia care era acolo cu ei avea să devină Mădălina Manole de mai tîrziu”, spune interpreta.

Cum s-a făcut trecerea de la muzica folk la cea uşoară? Cam atunci cînd şi-a încheiat onorabil socotelile cu liceul, s-a produs şi incidentul Cenaclului Flacăra la Ploieşti şi s-a dat interzis manifestărilor gen cenaclu. Nu prea mai ştia ce să facă în domeniul acesta artistic. Se afla într-un punct de răs­cruce.  

Mădălina povesteşte: “Am avut o discuţie cu părinţii. Se punea problema ce fac mai departe. Mă ţin de carte şi dau la Facultatea de Limbi Străine, care mi-ar fi plăcut, sau merg mai departe pe drumul muzicii? Ai mei m-au lăsat să hotărăsc singură. Eu am considerat că e bine să vin la Bucureşti, de unde se spu­nea că «se dă ora exactă» şi unde erau compozitorii. Gîndul meu era Şcoala Populară de Artă. Unde erau Ionel Tudor şi Mihaela Runceanu, Mihaela fiind unul dintre idolii mei, alături de Angela Similea şi Mirabela Dauer. Am ales muzica”.

DIVA... Dar ce era să facă într-un oraş unde nu avea pe nimeni, nu avea buletin de Bucureşti, iar părinţii nu aveau bani să o întreţină? Era sfîrşit de vară, s-a înscris la Şcoala Populară de Artă. Erau puţine locuri şi doar doi acceptaţi la clasa lui Ionel Tudor şi a Mi­haelei Runceanu. Un loc a fost al Mădălinei. Fata din Plo­ieşti era în al nouălea cer pentru reuşita aceasta. Dar şi mai aproape de nori a dus-o ajutorul prietenului ei, Costin Diaconescu de la Radio, care a trimis-o şi la aeroport, unde erau nişte locuri de controlori de trafic. I s-a pus un manual de engleză specializată în braţe şi l-a tocit. A luat şi acest examen! O fascina enorm munca de la aeroport, în paralel mergea la cursuri, unde Mihaela Runceanu i-a re­marcat vocea, ambiţia şi tenacitatea. Mădălina îşi aminteşte prima oră de la clasa Mihaelei Runceanu: “Pe 15 septembrie, am urcat la etaj, la clasă, erau toţi cei din anii mai mari, stăteau acolo de vorbă cu Mihaela, se pu­pau, povesteau din vacanţă, erau bucuroşi de revedere. Eu stă­­team într-un colţ, emo­ţio­nată. O vedeam pentru prima dată în carne şi oase. Artista de la televizor îmi era profesoară! Deodată îşi aminteşte că are două eleve noi şi zice: Unde este Diva de la Otopeni? Nu ştiu ce îi povestiseră se­cretarele la care mă înscri­se­sem şi unde a trebuit să scriu că lucrez la Otopeni... Poate a cre­zut că sînt o tipă cu fiţe, mîţîită... Însă cînd m-a văzut, şi-a dat seama că s-a înşelat. Omul timid, emoţionat, mo­dest din faţa ei spunea altceva. Eram aşa de copleşită... Am rămas una dintre elevele ei preferate”.

Anca Magdalena Manole începe să devină Mădălina Manole. Perioada aceasta a fost pentru fata de la aeroport una foarte grea. A trebuit să meargă şi la cursurile de controlori, şi la serviciu, şi la orele de muzică. La sfîrşit de săptămînă mergea la Ploieşti, la părinţi. A slăbit atunci cîteva kilograme. Era nevoită să schimbe gazdele destul de des. Nu întîlnea mereu oameni cumsecade. O dată a trebuit să se mute prin Drumul Sării. Conform anunţului, era o fa­milie, soţ şi soţie. Dar, deşi era atîrnată o haină de femeie în cu­ierul de la intrare, femeia nu a apărut niciodată. A in­trat în panică, şi-a sunat tatăl, care abia plecase la Ploieşti. A făcut cale întoarsă, dar era iarnă şi viscol, ceea ce a dus la un drum lung de vreo 10 ore.

FOCUL. A urmat întîlnirea cu Şerban Georgescu, compozitorul şi soţul ei pentru 15 ani. Şlagăre, aplauze, ­discuri, premii, tur­nee, bani, fericire,
lacrimi de bucurie în ochii spectatorilor, flori în braţele artistei. Interpreta “Fetei dragi” a trecut prin episodul “Fata cu părul de foc”. Dar Mădălinei i-ar plăcea să i se spună “Fata cu sufletul de foc”. Pentru că preţuieşte iubirea şi pune suflet în tot ceea ce face.  

Dacă e obositor să ai succes? “E cea mai frumoasă sen­zaţie, cel mai frumos sentiment pe care îl poate avea un ar­tist. Cînd vezi bucuria de pe chipurile oamenilor, cînd le vezi ochii în lacrimi atunci cînd le cînţi despre iubire, despărţire, în momen­tele acelea în care ai publicul aproape şi îl vezi cum reacţionează, cînd vezi ce influenţă ai asu­pra oamenilor, atunci uiţi ab­so­lut tot. De toată mizeria din show-biz, de mafia caselor de discuri, de sănătatea pe care ţi-ai dat-o peste cap de multe ori, fiindcă ai avut o viaţă de­zor­ganizată, cînd din 30 de zile 20 dormeai pe patul de ho­­­tel... Uiţi de toate acestea cînd vezi că oamenii aproape ui­tă să şi respire cînd cînţi”, spune Mădălina. De ce nu are un impresar? “Mi-am condus singură cariera şi cred că des­tul de bine, n-am avut oameni care să-mi spună unde să mă duc, pe cît să mă duc sau cînd să mă duc undeva să cînt, nici ce să spun la un ziar... Totdeauna mi-am fixat eu regu­lile acestui joc. Eu discut direct cu organizato­rii de spectacol. Nu regret că am fă­­cut aşa”, ne-a mărturisit artista.

“Eu nu ştiu cum e să mergi în tabără. Însemnau destul de mult 500 de lei pe atunci. Am preferat să le dau banii mei din economii alor mei. Pusesem deoparte şi strînsesem suma asta, însă i-am auzit pe ai mei şuşotind în bucătărie că le mai trebuie bani pentru un linoleum pe jos şi atunci am renunţat la tabără”
Mădălina Manole

“E cea mai frumoasă senzaţie, cel mai frumos sentiment pe care îl poate avea un artist. Cînd vezi bucuria de pe chipurile oamenilor, cînd le vezi ochii în lacrimi atunci cînd le cînţi despre iubire, despărţire, în momentele acelea în care ai publicul aproape şi îl vezi cum reacţionează, cînd vezi ce influenţă ai asupra oamenilor, ­atunci uiţi absolut tot. De toată mizeria din show-biz, de mafia caselor de discuri, de sănătatea pe care ţi-ai dat-o peste cap de multe ori, fiindcă ai avut o viaţă dezorganizată, cînd din 30 de zile 20 dormeai pe patul de hotel... Uiţi de toate acestea cînd vezi că oamenii aproape uită să şi respire cînd cînţi”
Mădălina Manole

 
“Toată copilăria mea mi-am dorit să am o ­bicicle­tă Pegas şi n-am avut. Le tot ceream bicicleta pe acolo prin faţa ­blocului celorlalţi copii. Neajunsurile n-au făcut decît să ne unească mai mult ca fa­milie”
Mădălina Manole