Fata cu părul lung şi drept

În 1970, la Rîmnicu-Vîlcea, Televiziunea Română a organizat o ­preselecţie pentru ­concursul “Floarea din Grădină”. 

În 1970, la Rîmnicu-Vîlcea, Televiziunea Română a organizat o ­preselecţie pentru ­concursul “Floarea din Grădină”.

 
A intrat sfi­oa­să, ultima, după ce membrii co­misiei au­diaseră pes­te 500 de concurenţi. “Eu îmi căutam profesorul de mu­zică să vină cu mine să mă susţină... Nu l-am găsit. Am intrat ultima. Comisia fi­nalizase preselecţia... Strîn­geau totul... I-am rugat să mă asculte. Au acceptat. Am avut două piese pe care mi le-am făcut singură: o doină de haiducie şi încă un cîntec, pe care nu-l mai ştiu. M-au as­cultat şi, parcă o aud pe doamna Eugenia Păcu­ra­ru: «Să vină şi fata asta mică, la Bucureşti! Să vii, drăguţa mea!» Aşa am plecat eu la Bu­cureşti şi... m-am mutat cu totul. M-a luat so­ra ma­mei mele, tanti Nuţi. M-am tran­sferat la Liceul «Ion Lu­ca Caragia­le». M-am înscris şi la Şcoa­la ­Populară de Artă, unde am luat lecţii de acordeon şi de canto popular. Era greu, stă­team în gazdă, mă urcam din­tr-un autobuz în altul să ajung de la o şcoală la alta, dar nu mă plîngeam, îmi plăcea...”

 
SPECTACOL. Se grăbea să ajungă la liceu în zori, să poată cînta în sala de clasă. Vocea puternică îi ră­suna pe culoar. Era aplau­dată, la final, de fe­meia de serviciu, sprijinită în mătură, vădit fascinată de vocea fetei.

“Plecam din Drumul Taberei, schimbam două maşini, ajungeam o dată cu portăreasa, o portăreasă mică, bătrînică. Mergeam repede în clasă, îmi plăcea să cînt în sala goală, pe la ora 7:00, cînd nu era ni­meni”.

 
FLACĂRA. A început să participe la cît mai multe concursuri. La una dintre competiţii, faza pe sector, a fost remarcată de folcloristul  Harry Brauner, membru al comisiei. “I-a plăcut timbrul vocii mele. M-a promovat în faza pe municipiu şi chiar am rămas în relaţii foarte bune. Mi-a realizat cîteva imprimări şi le-a trimis în străinătate, document, eu şi Alexandru Nica. Am imprimat la parter, în Casa Scînteii, pentru că era o rezonanţă bună. Tot domnia sa m-a trimis şi la concursul «Maria Tănase» unde am luat premiul de popularitate, care m-a ajutat foarte mult. A fost încă un pas în cariera mea. Tot Harry Brauner m-a prezentat lui Adrian Păunescu şi am început să cînt în Cenaclul Flacăra. Am cîntat vreo doi ani, cu mare drag, singură, fără orchestră...”, îşi aminteşte Maria Dragomi­roiu.

CONTROVERSATĂ. “Floarea din grădină am finalizat-o în şapte ani, pentru că am fost foarte controversată că semăn la voce cu Maria Tănase. Am rugat comisia să mă introducă în concurs, în etapa a treia, era dreptul meu. Am obţinut media 10 şi trofeul. Eram la Bacău şi cînd am ieşit, de emoţie, am leşinat pe o rogojină”, continuă interpreta pe firul amintirilor.

În 1974, înainte de bacalaureat, a cunoscut-o pe Ileana Sărăroiu, cea care avea să-i devină ulterior în­drumător. “Printr-o doamnă de la ARIA am cunoscut-o pe Ileana Sărăroiu. Eram în liceu. Ea cînta la «Balada», la Intercontinental. M-a ajutat să-mi cîştig pîinea din această meserie. M-a cu­nu­nat şi mi-a botezat copiii. A fost o verigă din lanţul vieţii mele artistice, dar a murit în ’79 şi n-a apucat să mă vadă că prind şi eu viaţă, pentru că succesul meu s-a declanşat prin ’82. Eu am avut de la 17 ani ates­tat ca­te­goria I. Chiar îmi zicea naşa mea... Avea Ileana o vorbă, pe care mi-o spunea aşa, de drag, cînd venea pe la mine: «Făi, fetiţă, nu ţi-e ruşine, mucoaso, tu ai categoria I şi eu am avut categoria a II-a?!»... Ileana m-a ajutat să mă angajez la barul ­Athenee Palace. Am cîntat vreo 6 luni. După aceea m-am transferat. Am renun­ţat, pentru că întotdeauna mi se dădeau 115 lei din care îmi opreau şi impozit, cînd aveam voie să primesc între 115 şi 150 de lei, după atestat. Iar eu m-am su­­părat, fiindcă aveam ne­voie de bani, aveam ­copiii. Am avut şan­sa şi bucuria să cînt cu Romica Puceanu, la Salonul ­Spaniol. Am cîntat foarte mult împreună. Mer­geam cu copiii după mine pentru că, la 22 de ani, aveam amîndoi copiii. Se ştia: Maria, cu ăia mici... Cînd nu erau la mama, unde au copilărit, îi luam cu mine. Ce cîştigam puneam de-o parte să am în casă pentru copii. Niciodată nu m-am gîndit la mine. Am cîntat prin toate marile restaurante ale Bucureştiului, unde am învăţat să fiu aproape de sufletul celor care mă as­cultă.

AMINTIRI. Naşa a vrut să mi-o ia pe fetiţa mea, pe Ileana. Îmi spunea: «Dă-mi-o mie pe Ileana, că tu mai faci copii…» Ea nu putea avea copii. La 6 luni îi pierdea. Dar n-am putut să-i dau o părticică din sufletul meu… Cînd avea Ileana un anişor, pe 31 decembrie, m-am întîlnit cu naşa, la Piaţa Unirii. A luat-o în ma­gazin, la etajul I, unde era raionul pentru copii, şi a îmbrăcat-o. A făcut-o bobocel pe Ileana. Pentru mine a fost ca o sărbătoare, pentru că eu nu mi-aş fi permis să fac lucrul ăsta. Era darnică, era un om minunat. Am im­presionat-o odată... Era năs­cută în septembrie. Nimeni nu-i spusese la mulţi ani. Iar eu am sunat-o. Aşa fericită a fost, ne-a luat şi ne-a dus la Capşa...”, continuă îndrăgita interpretă.

TV. “Naşa m-a prezentat şi doamnei Florentina Satmari, în ’79. I-a spus «Florenţico, este o fată care are o voce foarte frumoasă. Te rog să o ajuţi!», mai ales că Ilea­na a ajutat foarte multă lume. Toată lumea m-a iubit de la prima mea emisiune alb-ne­gru. De atunci, viaţa mea par­că s-a deschis… Am cîn­tat Leliţă Ioană, cîntecul Ioanei Radu… Florentinei Satmari am să-i mulţumesc toată viaţa mea pentru că este un stîlp, poate cel mai important, al carierei mele. M-a pus în valoare în cele mai bune emisiuni. Iar eu am fost un copil muncitor, ascultător. Totdeauna eram ochi şi ­urechi. Tot un om extraordinar de televiziune care m-a ajutat a fost şi Tudor ­Vorni­cu. Dinu Săraru m-a ajutat, de asemenea! Pe vremea lui Ceauşescu n-aveai voie să fii singur pe un disc, ca înce­pător. Iar eu am avut această şansă, cunoscîndu-l pe Dinu Săraru, luînd parte la emi­siunile pe care le realiza pe cînd era director în Televi­ziune. Se numeau «Şezători literare». A dat telefon la Electrecord şi i-a spus directorului că Maria Dragomiroiu merită să aibă de la început un album singură. Aşa am avut primul album: «Floricică de pe coastă». Eu am avut şansa unei imagini mai speciale, dar şi a unei voci speciale. Pentru că nu de la început am avut părul lung, care m-a individualizat şi mi-a conturat imaginea ca artist. Cînd am fost însărcinată, mi-a crescut părul foarte tare. Aşa a fost creată imaginea mea, cu părul lung şi drept”, ne destăinuie Maria Drago­miroiu.

 
“Maria Dragomiroiu vine în lumea cîntecului popular cu o bucurie atît de luminoasă şi cu o dăruire atît de ferici­tă, încît, ascultînd-o, mereu am sentimentul că ano­tim­purile toate izvo­răsc şi se împlinesc în luncile Oltului oltenesc. Această fată frumoasă, pictată de Gri­gorescu, are darul şi harul de a purta cu o unică mîndrie ţă­ră­neas­că marama de borangic a celei mai curate tra­diţii. Ea cîntă cu o cre­dinţă a neamului ei ţă­rănesc şi cu o bo­găţie sufletească, pe care puţini dintre cîn­tăreţii de azi le mai au”
Dinu Săraru