Un român drăguţ...

Încă din primul an de facultate, la Moscova, s-a îndrăgostit de Marina cel mai frumos şi râvnit băiat din facultate – Marcel Voica, român de origine.

Într-o zi a auzit cum o colegă de facultate povestea că a descoperit printre studenţi un român foarte drăguţ. “L-am cunoscut la dans într-o seară, mi-a spus că îl cheamă Marcel, avea ochi verzi foarte frumoşi. Nu ştiu ce a văzut la mine, dar a rămas ţintuit locului atunci când m-a văzut. Mi-a povestit că s-a născut într-un sat oltenesc foarte sărac, dar fiindcă era un elev foarte bun şi silitor, a fost trimis să-şi facă studiile la Moscova”.

HOTĂRĂREA. Au început să danseze în fiecare sâmbătă. “Apoi, trei ani am fost nedespărţiţi. După o perioadă încărcată cu tot felul de conflicte de familie, mama a murit. Ştiu că mama a lăsat o scrisoare, însă nu am fost lăsată să o citesc. Era în anul 1956, an în care m-am hotărât să mă mărit cu Marcel şi să plec cu el în România. Mătuşa Mara nu era de acord, dar i-am dat o listă cu ce ne trebuie ca să ne începem viaţa, a început să plângă, s-a înmuiat. Ce era trecut pe listă? O veioză, o cârpă de praf, o oliţă de noapte, o tigaie şi o cratiţă. Şi o mai rugam să îmi înapoieze lingura mea preferată de lemn cu care am venit din Ivanovo. Atât! Când te gândeşti că acum unii copii pretind casă, maşină, călătorii de nuntă costisitoare. Mai târziu, tata avea să îmi plătească nu numai chiria pentru o cameră în România, dar şi toate cheltuielile necesare nouă. Ne-am căsătorit întâi la Moscova. Marcel avea să lucreze în România în Consiliul de Miniştri. Şi iată-mă, în 1959, în trenul Moscova-Bucureşti, cu geamantanul plin şi cu o pungă voluminoasă cu «pirojki». Până la Bucureşti nu m-am dezlipit de geam. Mă încântau gările mici, cochete şi curate, lipsa de aglomeraţie...”.

ZBUCIUM. Deocamdată, o garsonieră la etajul doi, pe Calea Victoriei, de unde vedea lumea bucureşteană plimbându-se liniştit şi elegant. “La un moment dat i-am propus lui Marcel să mergem să îi vizităm părinţii. Satul unde trăiau ei se numea Obârşia Veche, era undeva lângă oraşul Corabia. Oraşul era pe Dunăre şi abia aşteptam să văd celebrul fluviu, cel mai mare din Europa, scuzaţi, după Volga. Mi-a luat-o el înainte şi m-am pomenit cu părinţii lui la uşă, având un coş mare din care ieşea gâtul unei păsări ciudate. Era o curcă!”.

Povestea plecării în România plus cea a căsătoriei Marinei ar umple un roman. Că doamna Voica avea diploma cu stema URSS şi foaia matricolă pe o bucată de hârtie modestă, semnată de decanul Facultăţii (hârtie care reprezenta o liberă repartiţie pentru un loc de muncă), că în România n-au fost recunoscuţi ca soţ şi soţie, pentru că trebuia aprobarea Marii Adunări Naţionale, că s-a întors la Moscova şi a rezolvat tot ea în cele din urmă (a aşteptat ambiţioasă şi insistentă pe holurile Ambasadei României de la Moscova ca să-şi ia viza pentru plecarea definitivă în România), apoi s-a dus în România la Ministerul român al Afacerilor externe etc., etc.

Cât zbucium, pentru ce? “Faptul că el a absolvit înaintea mea, iar eu am mai rămas la Moscova încă un an ca să termin facultatea a fost fatal pentru căsnicia noastră. Când am sosit în România eram deja... departe unul de celălalt, iar povestea noastră de dragoste s-a sfârşit”. Cine se gândea că va urma să cânte cu Malagamba, că va fi titulară la Teatrul C. Tănase, că va avea numeroase concerte şi turnee în străinătate şi câte altele...

 

Pe Calea Victoriei

“Când am ajuns eu în Bucureşti, «Informaţia» era ziarul cel mai citit de bucureşteni. Costa parcă doar 10 bani. Învăţasem eu la şcoală că Bucureştiul e renumit pentru toamnele lungi şi calde, dar să fie chiar adevărat nu credeam. Şi uite aşa, cu o rochie scurtă şi cu pantofi pe piciorul gol, am ţâşnit direct în mijlocul mulţimii, pe Calea Victoriei”. Adusesem cu mine o grămadă de discuri, multe dintre ele cu ritmuri de rock-n-roll, cu muzică americană şi chiar cu antrenante cântece ruseşti. Dimineţile mele începeau cu o astfel de muzică, pusă tare de tot. Îmi puneam pantofi cu toc şi porneam la dans bătând zdravăn din picioare. Eliberasem parchetul de un covor nesuferit şi-l dădusem cu o ceară roşiatică specială. Până când au protestat vecinii şi n-am mai ţopăit”. “Când am venit în Bucureşti m-am angajat imediat, am terminat studiile superioare la Institutul de Finanţe, trebuia să lucrez. Şi m-am angajat la ADAS, Direcţia Generală. După un an o cunoştinţă, Inna, care mă ascultase cântând la pian la o petrecere m-a dus la Casa de discuri Electrecord. Apoi, m-am lansat şi am lăsat ADAS-ul...”.