Joaca de-a moda Michael

De la Michael Jackson copiii şi adolescenţii de la începutul anilor ’90 au învăţat să îndrăznească. Copiind un stil inegalabil.

Pentru mama, Michael era "mai­mu­ţa" cu o muzică de neînţeles şi posedat de duhuri necurate. Pentru tata, Michael era "cioara aia cu gesturi obscene" şi cu apucături nebărbăteşti.

Sora mea, în schimb, îl diviniza: avea afişe cu el de când era copil până când a devenit din ce în ce mai smântâniu, ştia când s-a născut, câţi fraţi are şi ce-i place să mănânce. Nu rata un album, astfel încât creierii mei de 9 ani erau zdruncinaţi până în noapte târziu de "Jam", "Thriller", "Bad".

O săp­tă­mână la rând, după repetate audiţii nocturne şi după ce am văzut videocli­pul la melodia "Thriller", am visat urât. Nu înţelegeam de ce sora mea plângea uneori din cauza lui Michael şi de ce n-a mai vorbit câteva zile cu tata când nu a lăsat-o la concert în Bucureşti. Toată noaptea concertului a stat lipită de ecranul televizorului, cu mâinile împreunate şi cu lacrimile şiroind pe obraz.

"MAICĂL"
Pentru mine, Michael era Maicăl, tipul cu pălăriile. Îmi plăcea cum jongla cu ele şi cum şi le înclina smucit pe o parte. Îmi trecuse prin cap să iau o pălărie de la tataie şi să o adaptez, dar o fată cu pălărie ar fi bătut la ochi. Şi s-ar fi supărat şi tataie. E drept că îi mai "împrumutam" din când în când pălăria de duminică şi o făceam să zboare lin.

Iar şuviţa... Fete şi băieţi, fani şi mai puţin fani, îşi despicau bretonul sau îşi întăreau ondulat un smoc de păr cu apă cu zahăr sau cu gel cleios atunci când se găteau să iasă în faţa blocului. Spre disperarea părinţilor care nu înţelegeau cum putem sta, aşa, cu bretonul în ochi.

Numai mama ştie câte perechi de încălţăminte am schimbat, că îmi toceam vârfurile în dorinţa de a imita dansul îndrăcit al lui Michael. Ea credea că sunt împiedicată şi nu ratez o bordură. La bloc însă era deja concurs, cine stă mai mult pe vârfuri, în poziţia idolului.

Când apăream cu insignele soră-mii, făcute din poze decupate din revista Salut, lipite apoi pe un plastic sau pe ecusoane vechi, eram cineva. Cei care reuşeau să facă şi gestul ruşinos în timp ce se cocoţau pe vârfuri şi să scoată un icnet ascuţit, "Au!", erau cei mai invidiaţi. Ştefănuţ era singurul care putea glisa pe podea, punând un picior în faţa altuia - moonwalk.

Dacă aveam chef şi răbdare, ne tăiam din carton măşti de carnaval, ca cele aurii purtate de el în unele postere, sau "împrumutam" gecile de piele ale fraţilor şi surorilor mai mari, "michelişti".

MĂNUŞILE DECUPATE
Şi mai era mănuşa de piele decupată. Posterele erau anali­zate cu atenţie maximă şi se începea realizarea modelului dintr-o mănuşă de piele a părinţilor. Nu conta că-ţi luai porţia după. Pentru privirile de la bloc, merita tot sacrificiul.

 Tăiam întâi degetele mănuşilor, apoi ciupeam cu atenţie în dreptul nodurilor pumnului. Când devenea complicat să riscăm tăierea unor alte mănuşi, în cazul în care nu ne ieşea din prima, ne mulţumeam cu alte accesorii ale megastarului şi superstarului. Ne bandajam vârfurile degetelor de la mâini sau ne puneam o banderolă la braţ.