Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
14 ani a stat departe de ţara sa. Pentru că unii oameni de aici nu i-au mai dorit întoarcerea. Mihaela Mihai ne spune istoria exilului
14 ani a stat departe de ţara sa. Pentru că unii oameni de aici nu i-au mai dorit întoarcerea.
Mihaela Mihai ne spune istoria exilului: “După povestea cu protestul meu de la Ministerul Culturii, la următorul turneu în Occident am fost împinsă să nu mă mai întorc. Am plecat pentru o lună în Germania de Vest, şi apoi am plecat la Paris, unde mai fusesem, de unde mă întorsesem deja cu un contract, pe care ai noştri l-au plimbat prin sertare, şi între timp eu l-am pierdut. Acum, după trei ani, m-am întors la Paris. Am obţinut alt contract la altă casă de discuri, mult mai mare, pe o durată dublă decât primul, adică de şase ani. M-am dus cu el la Ambasada României şi am cerut să vorbesc cu ataşatul cultural, i-am înmânat contractul original şi l-am rugat să-l trimită la Bucureşti. Am aşteptat un an. La fiecare trei luni, consulul Ambasadei României mă suna şi mă invita la o cafea, să-mi prelungească viza de ieşire din ţară. Am şi acum paşaportul românesc de atunci, unde a trebuit să lipească o bucată de hârtie albă ca să aibă unde să-mi pună în continuare ştampilele de viză de ieşire din ţară.”
CORECTITUDINE. “După un an, la un moment dat, m-a sunat din nou şi când am intrat mi-a spus: «Doamnă, mi-e mie ruşine. A venit răspunsul de la Bucureşti şi e negativ. Eu am văzut câtă bună-credinţă aţi avut şi cât de corectă aţi fost cu autorităţile române, n-aţi cerut azil politic, n-aţi fugit, aţi venit la noi să vă prelungim viza de ieşire din ţară. Nu e corect ce au făcut cu dvs.». Din momentul acela am ştiut că nu mă mai pot întoarce. Între timp începusem să primesc zvonuri din ţară care spuneau că am fost arestată şi executată pentru trafic de droguri, pentru spionaj şi trafic de valută.”
Citește pe Antena3.ro
MATA HARI A ROMĂNIEI. “La început mă amuzam: uite, au făcut din mine o Mata Hari a României… dar atunci am înţeles că nu mai aveam cale de întoarcere. Mai târziu am auzit o expresie în Franţa pe care nu am uitat-o niciodată: «Îi judecăm pe ceilalţi după noi înşine». Dacă eu aveam gânduri curate nu-mi imaginam că mi se poate monta o asemenea calomnie urâtă, o lucrătură, ca să nu mă mai întorc. Eram atât de transparentă şi luminoasă! Când e da, e da, când e nu, e nu. Nu-mi imaginam că se poate face aşa ceva, nu eram pregătită, nu ştiam să mă apăr. O vedeam ca pe o clevetire gen «gura lumii», ca pe urmă să-mi dau seama că se leagă cu respingerea contractului. Dacă autorităţile române mi-ar fi aprobat semnarea contractului, eu rămâneam în circuitul românesc. Dacă Gheorghe Zamfir, Dida Drăgan sau Aura Urziceanu puteau să o facă de ani în şir, de ce nu aş fi putut şi eu?! Poate pentru că eu mă ocupam numai de muzică şi nu mai aveam şi alte misiuni… Întotdeauna cel nevinovat este acuzat de toate ororile, pentru că nu are cum să se apere… Am fost alungată din ţară!”
ÎN TRANZIT. “Nu mai puteam cere nici azil politic, legea franceză prevedea că poţi să-l ceri numai în primele două săptămâni după ce ai intrat pe teritoriul lor. Eram deja de un an în Franţa, la fiecare trei luni îmi luam viza de ieşire din ţară la Ambasada României, după care plecam la Stuttgart, unde-mi făcusem prieteni, să-mi iau viză de intrare în Franţa şi-mi reluam pentru trei luni şederea în Franţa.
La Stuttgart am lucrat la un hotel, unde primeam clienţii la piscina hotelului şi câştigam bani. Nu-mi era ruşine, pentru că-i câştigam cinstit. Ştiam că sunt în aşteptare, într-un fel de tranzit pentru un viitor extraordinar. Aveam contractul acela în buzunar, dar nu aveam permis de lucru. Autorităţile franceze nu permiteau să munceşti fără permis de lucru, ori permisul de lucru nu-l puteam obţine dacă nu aveam nici aprobarea autorităţilor române, nici azilul politic.
Într-o şedere la Paris, l-am întâlnit pe tatăl lui Isabelle. Prin căsătorie, mi-am obţinut cetăţenia franceză.”
CALUL. Mihaela Mihai este o călătoare. O femeie căreia îi place natura, iubeşte libertatea dată de aceasta. Îi place vânătoarea, dar doar aşa, ca să fie acolo, în pădure sau în câmp, căci nu a ucis niciodată vreun animal. Îi place să pescuiască. Vorbind despre dragostea de animale, îşi aduce aminte de o întâmplare care a urmărit-o cumva şi după ce a fost nevoită să nu mai vină în ţara sa. “Mie mi-au plăcut foarte mult caii. Îmi plac şi acum. Să vedeţi! Când eram în România, câţiva ani la rând mă tot invitau să cânt la Ziua Miliţiei, care se ţinea pe Stadionul Dinamo. Şi într-un an, cu câtăva vreme înainte de sărbătoarea asta, s-a întâmplat ca eu, circulând cu Alfa Romeo al meu ca în porumb, prin Bulevardul Magheru şi Piaţa Romană, cu 90 la oră, un miliţian mai mărginit m-a oprit şi mi-a luat actele. Drept care eu, furioasă, am dat telefon la miliţie şi am întrebat: «Cine-i şeful dumneavoastră?... Şi i-am spus: Tovarăşul maior, eu sunt Mihaela Mihai, am condus cu viteză, şi un miliţian mi-a luat actele!». «Doamnă, vi le dau înapoi, dar cu o condiţie: veniţi să cântaţi la Sărbătoarea Miliţiei.» Eu m-am gândit, am spus că vin, dar am şi eu o condiţie: vreau un cal alb! Oricum făceam playback pe stadion, că nu aveam orchestră după noi. Fac turul stadionului călare pe un cal alb, în timp ce fac playback pe cântecul meu!” Trec zilele, Mihaela uită de glumă, dar… “Într-o zi m-am trezit cu un telefon de la un sergent care mi-a spus: «Sărut mâinile, doamnă, avem cal!» «Ce cal?» «Calul dumneavoastră, doamnă!». M-am dus la Stadionul Dinamo şi mă aşteptau la intrare cu calul. Trebuia să-mi vină rândul şi mi-au zis: «Haideţi, doamnă, urcaţi-vă pe cal, o să vină rândul dumneavoastră». Mă urc pe cal, dacă îmi arătaţi cum să fac. Moment în care au devenit toţi livizi. Am făcut turul acelui stadion călare pe un cal alb, aşa de tare mi-a plăcut. Îmi place mirosul cailor, mai târziu am ţinut ca fata mea să meargă la călărie. I-a plăcut foarte mult când era mică şi am trimis-o într-o tabără în Franţa, după care am înscris-o la o şcoală specializată în echitaţie, unde a făcut doi ani. Are licenţă naţională de cavaler, are cupe câştigate pentru concursuri de obstacole. I-am cumpărat un cal, aveam calul nostru, îl ţineam la un club. Îmi plăcea mult să merg la club, să vorbesc cu calul ei, pe care îl poreclisem Dudu. Era un cal mare, de rasă franceză, foarte frumos şi foarte bun, sărea foarte bine, un caracter extraordinar de plăcut. Era întotdeauna de acord cu orice, cu condiţia să-i dai de mâncare. O acompaniam la concursuri pe Isabelle şi-i vorbeam la ureche calului şi îi spuneam: «Fii atent, că ţi-o încredinţez pe Isabelle, să ai grijă de ea, să nu cadă şi să faci tot ce-ţi spune ea, să câştigaţi, să fiţi cei mai buni». Şi câştiga.”
LUPTĂTOARE. Exilul a marcat-o, dar a avut şi părţile lui bune, pentru că a trebuit să supravieţuiască, să se redescopere, să fie mai bună decât ei, străinii. Apoi străinii au adoptat-o. A lucrat în televiziune, a lucrat în radio, a lucrat în publicitate. Era foarte bună în tot ceea ce făcea. Nu ştia dacă se va mai putea întoarce vreodată în România, speranţa era undeva acolo, în adâncul sufletului său.
Apoi Europa şi toată lumea i-au deschis porţile. Putea merge oriunde, numai în ţara sa nu. A încercat să uite asta, între iubirea imensă pentru Isabelle, între o partidă de vânătoare şi o campanie de publicitate sau una politică.
