O mărturisire-speranţă… făcută cu zeci de ani în urmă în presa din România. Visul cuminte de a fi o profesoară dreaptă s-a destrămat. A urmat o viaţă- poveste de film. Despre care ne povesteşte chiar ea, Mihaela Mihai…
Nu sunt deloc ceea ce par a fi. Nu sunt suava, serafica, ingenua blondă din «Vârsta întrebărilor». Dimpotrivă, voluntară, muncitoare, ordonată, poate puţin cam răsfăţată, am un absolut simţ al dreptăţii pe care caut să-l satisfac întotdeauna. Ca Solomon. Nu chiar aşa de înţelepţeşte, probabil, pentru că la şcoală băieţii îmi ştiau de frică, iar profesorii se plângeau că… sunt violentă.
MUZICĂ FAC DE MICĂ. Am învăţat vioara şi pianul, am urmat Liceul de Muzică, iar acum mă pregătesc să-mi susţin examenul de stat la Conservator. Şi am nişte emoţii… de parcă aş fi pe scenă! Pentru că înainte de toate asta vreau: Să termin Conservatorul şi să mă fac profesoară. Vă miraţi? Poate că sunt apreciată ca o cântăreaţă bună. Am cântat şi în alte ţări: Polonia, Bulgaria, iar în Elveţia, în acelaşi spectacol cu Mina, Dalida, Barbara, Endrigo, Macias, Cecaud, Ferrer şi alţi monştri sacri. Dar ştiţi şi dv. Succesul este o fericire de o seară. A doua zi abia începe munca grea şi nu eşti sigur deloc de rezultatul ei. Aşa că în ce mă priveşte, eu sunt hotărătă. Voi fi o profesoară, poate pretenţioasă dar dreaptă şi voi fi fericită să mă ocup de instruirea muzicală şi educarea copiilor… Până atunci aş vrea să fac publicului meu o demonstraţie. Să arăt că pot să cânt şi altceva decât muzica «ofelică» cu care l-am obişnuit. După aceea, la catedră.”
O mărturisire-speranţă… făcută cu zeci de ani în urmă în presa din România. Visul cuminte de a fi o profesoară dreaptă s-a destrămat. A urmat o viaţă- poveste de film. Despre care ne povesteşte chiar ea, Mihaela Mihai…